We are the 0.99%

Dramatice trebuie să mai fie vremurile în care finanțiștii se-apucă să scrie cărți de rugăciuni, iar bancherii – manifeste. Cărticica lui Lucian Croitoru, intitulată poetic-inginerește Jaful vs. „dreptul de a nu minți” (Curtea Veche, 2012), unește ambele calități neobișnuite. E, în același timp, mărturisirile și învățăturile unui economist neo-clasic în legătură cu lumea, societatea și problemele locale ale omenirii, cu tot cu incantațiile conjuratorii ale marelui pericol care ne pândește dacă nu facem nimic; și totodată manifestul unui bancher care el, unul, și-a suflecat mânecile și-și cheamă gealații la lupta cea mare, la lupta de clasă, pentru că, după cum se vede, situația e deja suficient de groasă.

Aceasta este o carte de o actualitate inactuală, adică neștirbită. În această mare carte mică, Lucian Croitoru încearcă să pună dialectica civilizației burgheze pe picioarele ei și să propună o explicație a crizei politice din vara anului 2012 în termeni structurali de probleme economice de durată. Și, dacă tot suntem acolo, să traseze pe final și o listă de priorități între libertatea economică a proprietății și libertatea politică a majorității, între ceea ce e moft dispensabil și ceea ce e cu adevărat imperativ aici și acum. Dar asta mai pe final. De la bun început însă, cititorul marxist se va simți ca acasă în acest text, în care autorul promite să dea la o parte supra-structurile politice și să arate dependența lor de economic. „Opinia mea este că apariția acestor semne [atacul la adresa democrației cu ocazia referendumului] reflectă o cauză mult mai profundă, și anume: un deficit considerabil de libertate economică” (p. 16). Baza explică suprastructura, minunat. Și, ca în orice abordare marxistă, actualitatea demersului se construiește pe o dialectică subtilă de cauzalitate structurală și prilej ocazional: criza e doar un revelator al unei probleme profunde și continue, urgența de moment e doar un bun prilej de vizibilitate a unei implacabile dinamici de fond[1].

În ciuda aparenței sale sociale, culturale sau politice, problema noastră e, așadar, una profund economică: ceea ce se manifestă atât în stagnarea socială și precaritatea materială a românilor, cât și în forma politică a populismului plebiscistar, cu amenințarea politicilor redistributive, este același „deficit de libertate economică”. Diagnosticul de la care pornește Lucian Croitoru e că avem un deficit de libertate economică în România. Acesta se pare că a apărut „în urma unui jaf subtil de mari proporții” (p. 17). Ce s-a furat? „Obiectul jafului a fost libertatea economică”. Care libertate? „Libertatea de a prospera în interiorul unei țări fără intervenția guvernului”. Despre ce-i vorba, la ce bate așadar Croitoru? La privatizări, desigur. La faptul că privatizările nu s-au făcut așa cum ar fi trebuit, până la capăt, până la os, acest non-eveniment fiind echivalent cu avortarea posibilității libertății economice de la noi. „Jefuitorii sunt moștenitorii politici ai Partidului Comunist Român… Ei au continuat în ultimii 22 de ani să limiteze libertatea economică, în special prin menținerea neclarității asupra drepturilor de proprietate”. (pp. 17-18) Și mai departe: „de-a lungul ultimilor 22 de ani, drepturile de proprietate au fost neclare. Prea multe întreprinderi au rămas, pentru prea mult timp, în proprietate publică”. (p. 29) La cât se plânge autorul de „jaful” din România post-comunistă ai zice că cine știe ce exproprieri sângeroase s-ar fi săvârșit pe la noi. Dar nu e cazul. Jaful e, desigur, doar o metaforă. Dar e o metaforă, cum s-ar zice, aproape derridian fondatoare. „Jaful proprietății private” e, aici, un genitiv simultan subiectiv și obiectiv: jefuirea proprietății private este, de fapt, non-jaful, nerealizarea acelui furt întemeietor prin care se transferă proprietatea publică, a tuturor, în buzunarul fericitului câștigător. Jaful „libertății economice” e că nu s-a produs jaful proprietății comune. Traduși în termeni marxiști, ce este însă acest reproș, ce-i transmite aici capitalul internațional, prin glasul bancherului autonom de la banca națională, statului și, implicit, cetățenilor din teritoriu: că trebuie toți să pună umărul la definitivarea „acumulării primitive” – adică la gestul prin care, simultan, este „eliberată” pe piață o mare masă de proletari, dependenți de vânzarea propriei lor forțe de muncă, tot așa cum e „eliberată” pe piață și proprietatea privată a vechilor resurse și mijloace de producție comune. Acumularea primitivă, gestul fondator care împarte societatea în „(lumpen)proletari” și „(proto)capitaliști”, nu e altceva decât marea privatizare a comunului. Or, suspină Banca Națională, FMI și Lucian Croitoru, această mare privatizare originară e tocmai ceea ce lipsește încă la noi. Cum atunci, scufundați în acest păcat originar și apăsați cum suntem de povara bogăției noastre comune, am putea visa să avem libertate politică și prosperitate democratică?

Dacă până aici Croitoru a operat ca un diagnostician al situației mondiale și naționale, de-aici încolo domnia sa îmbracă hainele teoreticianului profetic. E vorba de teoria „lanțului cauzal de aur”, pe care autorul îl anină la gâtul lecturii simptomale a crizei din România și care lanț explică, de fapt, efectele politice și sociale uriașe pe care absența acumulării primitive, nerealizarea jafului fondator le poate avea. Cum sună acest lanț de cauzalitate de aur, care, după cum putem imediat vedea, se sparge, la o privire mai atentă, în tot atâtea ghiuluri ideologice fără nici o legătură unele cu altele? „Proprietatea preponderent privată asupra capitalului este baza pentru piețe libere [ca și cum n-ar exista monopoluri, sau tendințe monopoliste ale pieței libere], care asigură concurența [chiar nu există monopoluri, ce n-am înțeles?] din care rezultă inovarea [ca și cum fenomenul lui planned obsolescence sau planificarea „invențiilor” tehnologice în funcție de profitabilitatea lor, nu de aplicabilitatea lor, n-ar avea loc în realitate], adică baza unei productivități suficient de înalte [ca și cum nu tocmai cu contradicțiile sociale ale înaltei productivități într-un context capitalist ne-am confrunta acum] pentru a permite democrația și libertatea politică [productivitate înseamnă plus-valoare relativă, nu surplus de bogăție; faptul că se fabrică mai mulți papuci pe oră nu înseamnă că mai multă lume are papuci]. (p. 23) Acest lanț de cauzalitate de aur, cu toate problemele sale serioase de credibilitate, este vârât pe gâtul cititorului la repezeală, în două-trei pagini de o intensitate aproape insuportabilă. În rest, odată vândută rapid pastila, autorul se mulțumește să deceleze și deplângă consecințele care vor decurge cu necesitate din faptul că România se încăpățânează să nu intre în acest iureș de trickle down democracy de la economic la politic. Lucian Croitoru e în stare să explice băbește, metodic și cu răbdare cele mai mari evidențe, cele mai transparente banalități (cum ar fi „mecanismul recentei alterări a libertății politice în România”, în care ni se arată că, alcătuind ei majoritatea populației votante, cetățenii „dependenți de redistribuire” vor sfârși, mai devreme sau mai târziu, prin a-și găsi o reprezentare politică, impunând astfel o sarcină redistributivă USL-ului[2] – un mecanism evident care e demontat și expus piesă cu piesă de-a lungul a 5 pagini), în același timp în care trântește, așa, en passant, cele mai problematice asumpții fără să clipească și fără să se oprească la vreo lămurire suplimentară: de ce libertatea economică duce „prin definiție” la creșterea libertății politice, și orice scădere a celei dintâi alterează calitatea celei din urmă? Ce mai e politic în „libertatea politică” astfel înțeleasă, dacă reprezentarea politică a majorității a ajuns să constituie, așa cum se tot trage semnalul de alarmă în text, un pericol uriaș, pericolul cel mai mare pentru democrație? Și cum se face că marele lanț de aur al cauzalității pe care-l forjează Croitoru și de care se susține ca de-un fir de păr întreaga încărcătură de analiză și morală a textului, lanțul de aur și implicație de la libertatea economică la libertatea politică (proprietatea privată – piață liberă – concurență – inovație – productivitate – democrație și libertate politică, cf. pag. 23) este contrazis flagrant, la fiecare punct de joncțiune, de către realitate right as we speak? Confruntat cu astfel de posibile obiecții în carne și oase, strategia lui Croitoru este de a strânge din dinți, închide ochii și trece mai departe cu un bărbătesc „și totuși”[3], de a declama ritualic din formulele salvatoare ale lui Hayek, von Mises, Friedman, Greenspan,  sau de a refula spontan contradicția dezvăluită, de a se preface că nu-i nici o problemă în faptul că lumea merge într-o direcție și teoria noastră în direcția opusă, sublimând elegant această neîntâlnire printr-un nevinovat „concomitent”: concomitent cu teoria noastră, în lume se producea contrariul[4].

Avem, așadar, o libertate economică deficitară în România – pentru că încă n-am privatizat totul –, ceea ce duce la o bunăstare materială și soliditate democratică precare. Avem, totodată, o criză economică în care majoritatea populației este împinsă spre mizerie, depinzând tot mai mult de ajutorul statului. În plus, mai avem și niște mecanisme democratice prin care majoritatea, cel puțin teoretic, își poate impune viziunea, neezitând să sancționeze conducerea politică acolo unde interesele ei „redistributive” nu vor fi satisfăcute. Una peste alta, conchide Croitoru, avem o mare problemă. După fundamentarea solidă a eșafodajului teoretic, iată deci ivindu-se oportun relevanța practică a teoriei și aplicabilitatea ei imediată în contextul crizei actuale, și în special cu ocazia glonțului rău-prevestitor care tocmai ne-a trecut pe lângă ureche sub forma referendumului pentru demiterea președintelui: „Confruntați [cu prilejul crizei] cu problema alegerii între reducerea veniturilor și reducerea libertății politice, cei mai mulți dintre votanții dependenți de redistribuire vor prefera, pe termen scurt, reducerea libertății politice” (pp. 56-57). Care e, așadar, bătălia aici și de ce există, totuși, ceva admirabil în cărticica de rugăciuni a inginerului Croitoru, în care gura păcătosului adevăr grăiește? Care e mesajul efectiv pe care micul manifest încearcă să-l transmită acum, în ceasul din urmă, adevărul care se dezvăluie aici, de partea cealaltă a baricadei, direct ca amenințare? Consecința pe care oracolul Croitoru nu o spune, nu o ascunde, ci doar o semnifică, este aceasta: prea multă democrație, în situația de față, poate fi periculoasă; spre binele tuturor și spre binele libertății economice, de care toatele depind, drepturile politice, „democrația” trebuie urgent limitate – măcar până trecem, victorioși, cu un „totuși” bărbătesc pe buze, de criza economică. Acolo unde majoritatea nu mai e democratică (pentru că atentează la libertatea noastră economică), democrația n-ar trebui să mai fie majoritară. Ceea ce e admirabil aici este că, deși în formă refulată sau doar sugerată, contradicția noastră epocală se dezvăluie mai degrabă în genul acesta de scrieri de teodicee devotată a capitalismului, decât în scrierile pline de bun simț și moderație ale criticilor social-democrați, unde raporturile capitaliste de producție și contradicțiile sale sunt atât naturalizate în prezent, cât și obliterate sau măcar drastic redimensionate în eventuala reconciliere socială din the good old welfare state. Aici, cel puțin, conflictul dintre majoritate și sistemul economic cu reprezentarea sa politică transpare în chip explicit. Micul manifest al lui Croitoru e, măcar, un manifest de clasă – o chemare la arme a clasei superioare – și această onestitate trebuie, cel puțin, apreciată. Class war it is then.

În acest sens, ultimul capitol al cărții merită citat in extenso: „Democrația nu garantează libertatea economică… [pentru că] puterea politică nu aparține numai proprietarilor. Iar dacă din democrație rezultă o alterare a drepturilor de proprietate concomitent cu creșterea la niveluri nesustenabile  a redistribuirii, atunci libertatea economică scade. Cu un nivel scăzut de libertate economică, puterea politică se poate transforma ușor din democratică în nedemocratică, iar în democrație se poate ajunge ușor la tirania majorității. Pentru a garanta libertatea economică la un nivel care să asigure libertatea politică a oamenilor, democrația trebuie să asigure protejarea drepturilor de proprietate. Numai așa se poate garanta domnia legii de care are nevoie libertatea economică și numai așa libertatea economică poate garanta domnia legii… Alegerile (politice) libere, democratice, nu sunt scutite de decizii arbitrare… alegerile libere politice pot intra în conflict cu alegerile economice libere individuale, adică cu libertatea piețelor… Principala lecție a acestei analize este aceea că, dacă nu se vor lua măsuri de creștere a libertății economice [i.e. și de implicită scădere a libertăților politice, de neutralizare a reprezentării democratice] – îmbunătățirea drepturilor de proprietate, reducerea corupției și reducerea dependenței de redistribuiri – libertatea politică s-ar putea deteriora” (pp. 65-68). Admirabil cifru de limbaj de lemn și divinație oratorică, de scânduri rigide de clișee și etică a misterului eleusin. Ce spune aici, în fond, Lucian Croitoru? Că democrația a ajuns să constituie un pericol pentru ordinea economică. Și-atunci se pune problema: cât din democrație mai poate tolera libertatea noastră economică? Nu prea mult: doar fundamentul său legal, proiecția juridică a proprietății private, „domnia legii”, a.k.a. „protejarea drepturilor de proprietate”. Restul – adică întreg „politicul” din libertatea politică – trebuie evacuat. Dacă reprezentarea majorității fără de proprietate a devenit un scandal politic, un hubris, înseamnă că politicul, în conceptul croitoresc de „libertate politică”, supraviețuiește doar ca negat, suprimat și conservat, ca forma goală a libertății față de politic a proprietății. În această formă utopică de stat minimal și suprapunere perfectă între „libertatea economică” și „libertatea politică”, politicul e întotdeauna la fel de îndepărtat ca ograda vecinului: politicul e ceilalți, eu sunt proprietatea mea. Dar cu cine, în fond, se luptă aici atât de dramatic pătura devenită clasă – căci conștientă de sine – a proprietarilor? În mod direct, orizontal, cu majoritatea tot mai puțin tăcută a clasei sărace sau, vertical, cu temeiurile și valorile politice ale propriei sale dominații economice? Cu amândouă, mai degrabă: tocmai pentru a putea neutraliza reprezentarea politică a majorității, pătura superioară a burgheziei se vede nevoită să se lepede jenată de chiar prejudecățile și naivitățile ei legate de democrația burgheză,  cu tot alaiul său și decantările istorice de „populism” de-acum nesustenabil. Capitalul pur se dezbracă aici de suprastructura sa ideologică și de obișnuitele sale interfețe prietenoase: contractul social, egalitatea formală, spațiul public, universalismul liberal. De-acum, se mișcă mai bine gol. Cum bine nota Perry Anderson: „we used to ask how much capitalism is good for democracy. Now the question is how much democracy is safe for capitalism”[5].

În spiritul aceleiași exigențe a simplității pe care o împărtășim, de altfel, cu demersul curajos, bărbătesc al lui Lucian Croitoru, am putea rezuma cărticica domniei sale prin structura de aur a paralogismului, a „concomitenței” logice, cunoscută în folclor ca the good old banc cu radio Erevan: e adevărat că libertatea economică duce, pe calea creșterii productivității și a bogăției, la creșterea libertății politice? Radio Erevan răspunde: da, e adevărat, chiar dacă libertatea economică nu duce neapărat întotdeauna la creșterea bogăției sociale (dovadă criza actuală), după cum nu presupune nici, în mod neapărat, existența concomitentă a libertății politice așa cum o înțelegem noi, ca stat minimal neoliberalizat până la sânge; și în fond, dacă tot veni vorba, libertatea economică nici nu ar trebui să mai permită o prea mare libertate politică.

E adevărat că libertatea economică duce la intensificarea libertății politice? Da, teoretic; dar practic, de exercitarea libertății politice efective – să ne ferească Domnul!