„Pasul doi” al protestului

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

Asistăm azi la mobilizarea opoziţiei sociale împotriva puterii discreţionare din România. Deocamdată o mobilizare mai mult extinsă decât profundă, dar care dacă devine endemică e posibil să provoace o schimbare, fie în sensul angajării unor proteste de masă, eventual cu participare sindicală, fie în sensul uzurii puterii, care să disloce Uniunea Democrată Maghiară din coaliţia de guvernare.

Ceea ce se comentează actualmente foarte mult este chestiunea violenţei stradale, părerile variând de la cele care echivalează violenţa cu huliganismul, până la cele care îi atribuie virtuţi antisistemice. În acest fel însă, abstrasă din problematica politică propriu-zisă, aceasta este considerată oarecum ca scop şi nu ca mijloc, ceea ce întunecă perspectiva generală asupra fenomenului, lăsând în suspensie „pasul doi” – finalitatea acţiunii.

În privinţa recurgerii la violenţă situaţia nu poate fi tratată scolastic (ori –ori). Adeseori violenţa a reprezentat forma predilectă şi chiar necesară a schimbării politice şi sociale. E suficient să amintim cucerirea „ilegală” a Bastiliei de către poporul parizian – calificat apoi de un istoric de dreapta ca sângeros şi stupid[1]. La fel de bine practica violenţei a fost contraproductivă, atunci când a oferit regimului argumente pentru represiune şi restrângerea libertăţii, cum s-a întâmplat în Rusia după uciderea ţarului Alexandru al II-lea, în 1881. Nici „pacifismul”, de altfel, nu poate fi tratat numai ca atitudine conservatoare specifică celor din clasa mijlocie, atâta timp cât nonviolenţa s-a regăsit în protestul unor segmente populare foarte largi, ca în cazul mişcărilor lui Mohandas Gandhi şi Martin Luther King. În context amintim că la Bucureşti, în seara zilei de 16 ianuarie, un grup de tineri din faţa Teatrului Naţional a scandat la un moment dat inclusiv „Jandarmii sunt cu noi”, repetând peste ani lozinca „Armata e cu noi”, din decembrie 1989.

Violenţa nu este bună (justificată) sau rea (nejustificată) în sine, ci în funcţie de cadrul în care se exercită şi de adversarul pe care în vizează. Este îndreptăţită împotriva unor regimuri dictatoriale care procedează discreţionar, în afara controlului public şi în dispreţul voinţei majorităţii. Astfel de regimuri, care îşi agresează „legal” cetăţenii, se pot aştepta la o reacţie de asemenea agresivă. Dacă nemulţumirile nu se exprimă în cadrul instituţional, ajung să se afirme în stradă, cu toate riscurile aferente. Totodată, violenţa este îndreptăţită dacă vizează organismele şi reprezentanţii puterii, nu bunurile şi persoanele oamenilor simpli. În cazul din urmă nu mai e vorba de violenţă, ci de huliganism în stare pură.

În România nu este o dictatură, dar nici o democraţie autentică. Aici autoritarismul prezidenţial şi-a subordonat dezbaterea parlamentară iar dialogul social paractic a dispărut; puterea nu mai reprezintă majoritatea, şi cu toate acestea refuză să organizeze alegeri anticipate. Există aşadar elemente care să facă violenţa dacă nu neapărat îndreptăţită, măcar explicabilă. Totuşi, legat foarte concret de ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti în 15 ianuarie, tind să cred că nu a fost vorba decât de o aparenţă revoluţionară. Deşi cei care aruncau cu pietre scandau lozinci politice, impresia pe care am avut-o vazându-i pe mai mulţi a fost că profitau de ocazie ca să se bată golăneşte cu jandarmii, protestul antiprezidenţial oferindu-le numai ocazia. S-ar putea să urmeze însă şi alte manifestaţii violente, de data aceasta cu un caracter realmente politic şi o participare socială consistentă. Eu unul nu le condamn moral aprioric. Totul atârnă de atidudinea guvernanţilor.

Indiferent însă de forma protestului, ceea ce contează în mod esenţial este finalitatea lui, adică succesul revendicărilor, confirmarea lor legală în interiorul sau împotriva cadrului instituţional existent. Fără atare confirmare protestul este un eşec, mai mult sau mai puţin costisitor pentru administraţia locală. În acest punct ne situăm eminamente în planul politicului, în particular al relaţiei dintre opoziţia socială şi exerciţiul puterii.

Opoziţia socială se impune pe trei căi, certificate exemplar de schimbările europene din 1989: prin înlăturarea directă a regimului (România), prin organizarea unei forţe concurente care să preia puterea instituţional (Polonia), sau prin preluarea revendicărilor sale de către o forţă deja existentă (Ungaria). Realist vorbind, protestul de azi nu are cum să schimbe structural sistemul constituţional. Puţin probabilă este şi ipoteza reunirii protestatarilor într-o organizaţie care să concureze statu quo-ul. Dincolo de dificultatea identificării unui program comun şi a unei structuri de conducere la nivel naţional, în spectrul politic actual accesul unei astfel de organizaţii la zona decizională ar rămâne blocat pentru mai mulţi ani, dacă nu definitiv. Rămâne deci varianta preluării nemulţumirilor de către partidele de opoziţie existente.

Acestea din urmă au toate motivele să se asocieze protestului, susceptibil să le faciliteze accederea la putere. O pot face declarativ sau efectiv – prin participare sau „logistică”, accentuând presiunea asupra guvernanţilor la nivel de ţară. Succesul unor cereri precum demisia guvernului marionetă al Cotroceniului, ori alegerile parlamentare anticipate, separate de cele locale, ar constitui câştiguri pentru funcţionarea democratică a regimului în general. Se pune însă întrebarea dacă manifestanţii înşişi doresc asocierea cu partidele? Din ce am constatat, primul impuls este să răspundă că s-au săturat de toate partidele, că toţi politicienii fură şi sunt vinovaţi pentru impasul actual. În acelaşi sens merg în fond şi unele formulări mai intelectuale de pe „Criticatac”. Dar tot atât de adevărat este că, în momentul imediat următor, aceleaşi persoane cu care am vorbit (fără vreo pretenţie de reprezentativitate sociologică), au fost de acord că actualii conducători sunt cei mai răi, deoarece numai ei au redus salariile şi au fraudat alegerile. Ceilalţi măcar nu le-au băgat mâna în buzunar în mod direct şi nu le-au furat votul – singura demnitate de care se mai bucurau o dată la câţiva ani.

Tocmai aici este miza politică a momentului: unii au respectat măcar formal democraţia, alţii o încalcă explicit. Reamintesc declaraţia aiuritoare din 2010 a premierului Emil Boc, potrivit căreia pensiile ar fi scăzut cu 15% dacă Uniunea Democrată Maghiară şi-ar fi controlat judecătorul de la Curtea Constituţională. Cred prin urmare că este momentul „frontului popular” împotriva autoritarismului, care – ne place, nu ne place – trebuie să includă şi partidele de opoziţie. Ştiu foarte bine ce li se poate reproşa, de aceea nici nu am mers la votare în 2004 şi 2008. Acum însă ele sunt necesare, pentru că sunt singurele susceptibile să finalizeze instituţional protestul popular. Nu mă gândesc la cauţionarea partidelor respective, ci la acceptarea lor ca parteneri în acţiunea contra puterii. În definitiv, aşa ar fi supuse la rândul lor controlului public, mai bine decât o permite parlamentarismul obişnuit.

Este dificil să se treacă peste privatizările suspecte, peste corupţia şi traficul de influenţă, peste aroganţa clasei politice şi opulenţa noilor îmbogăţiţi din timpul guvernărilor social-democrată şi liberală. Sunt şi acestea chestiuni de rezolvat, dar toate la timpul lor. Pe de o parte, lupta pe mai multe fronturi e cel mai adesea sortită eşecului; pe de altă parte, cadrul cel mai favorabil al confruntării cu oligarhia este democraţia. Sper ca manifestanţii să-i accepte fie şi fără mare entuziasm pe liderii opoziţiei. A-i huidui în adunările publice ar însemna falimentul simbolic al începutului de „front popular”. Să nu uităm că, în ultimă instanţă, totul se va decide prin alegeri, iar alegerile presupun partidele.