Fără îndoială că există ceva profund just – etic şi politic vorbind – în a trage semnalul de alarmă în privinţa noului Cod al Muncii şi al pericolului (de-acum – ceva – mai) iminent pe care îl reprezintă pentru salariaţii actuali din România. Dar sîntem oare siguri că a focaliza denunţul etic pe condiţiile de muncă înrăutăţite şi pe figura lor generică: înăsprirea condiţiilor de participare la grevă epuizează semnificaţia concretă, istorică şi politică a acestei iniţiative legislative? Nu mă gîndesc să critic armele criticii, atîtea cîte au văzut pînă acum lumina tiparului, ci mă interesează să plasez fenomenul şi în alte contexte, unele care sînt, fără îndoială, tot ale sale. „Fenomenul” – acesta rămîne, în fond, lucrul pe care cred că trebuie să-l precizeze drămuirea critică a iniţiativei legislative. Fiindcă nu e vorba doar de o limitare generică a dreptului la grevă (limitare, zic, fiindcă „dreptul la grevă” ca atare nu e eliminat, aşa ceva n-ar fi permis – evident – în limbajul de coduri al Democraţiei). Această limitare vine după evenimentele din septembrie 2010, iar asta înscrie o nuanţă în plus în ceea ce pare a fi doar o simplă „măsură de austeritate”, adică un răspuns de tip „flexibilizare a pieţei muncii” la situaţia generată de criză („criză”, las aşa termenul, nedeterminat, şi nu mă grăbesc să precizez că e vorba de criza capitalismului mondial ca atare, şi nu de vreo gripare provizorie şi tranzitorie a modului de producţie). Putem cădea cu toţii de acord, fără-ndoială, că este (şi nu doar a fost!) criză, chiar dacă, de aici, de la acest fapt brut, fiecare îşi poate interpreta, după schematizările de care e în stare şi cu care poate fi de acord, ce înseamnă ea. Abia pe fondul acestui fapt brut „evenimentele din septembrie” – adică mişcările de protest (grevele, cei şase mii, nemulţumirea) – apar în lumina cea justă. Cum se ştie, a fost vorba de proteste în mare parte sindicalizate. Aşa stînd lucrurile, nu e clar oare că acest nou Cod al Muncii vine ca răspuns direct la aceste evenimente, oricît de puţină însemnătate politică nemijlocită ar fi avut ele şi oricît de „neputincioase” ar fi fost ca luptă efectivă împotriva unei situaţii despre care se vedea clar încă de pe atunci că se va înrăutăţi? E adevărat: „sensibilizarea factorilor de decizie”, cum se traduce astăzi de către toate sindicatele din lume sarcina luptei sindicale, a dat greş. Şi a dat greş pentru că sarcina luptei sindicale a devenit, deja aproape ireversibil, „sensibilizarea factorilor de decizie”, şi nu Decizia ca atare, decizia de luptă, decizia de putere, aceea care decide că „Noi sîntem puterea!”, decizia de rezistenţă pînă în pînzele albe.
Orice ar avea naiv o asemenea decizie de rezistenţă pînă în pînzele albe, care la rîndul ei nu poate fi decît rezultatul unei organizări decise pentru o asemenea decizie de a nu renunţa, adică o organizare sindicală care să fie în stare să se pregătească pentru o grevă aşa cum se cuvine: nu doar imprimînd bannere, drapele şi fluturaşi, ci adunînd un fond de grevă care să permită salariaţilor să reziste efectiv, cît de greu, pe o perioadă suficient de îndelungată încît să producă pagube ireversibile în tabăra capitalistă – orice ar avea naiv o asemenea decizie, zic, mai ales în România contemporană, unde majoritatea salariaţilor efectiv vizaţi de măsurile de austeritate, abia dacă au ce să-şi pună pe masă, darămite să mai şi facă economii pentru fonduri de grevă, ea este singurul lucru care justifică propriu-zis existenţa sindicatelor. Cu alte cuvinte, în epoca „sensibilizării factorilor de decizie”, sindicatele abia dacă mai au vreun rost palpabil pentru salariaţii înşişi (alţii decît militanţii sindicali, care pot beneficia astfel de binefacerile Turismului – la Bruxelles, de pildă). Înseamnă oare că, în felul acesta, a dispărut orice raţiune de a fi pentru sindicate? Categoric, nu. Ele rămîn în continuare forurile în care se negociază cu „factorii de decizie”. Să citim bine: nici măcar cu patronatele, fiindcă e vorba de o negociere prin delegaţi. Atunci cînd salariaţii ajung să protesteze împotriva unei legi, ei o fac cumva în gol, nu abstract, adică fără o ancorare concretă într-un neajuns care să-i privească nemijlocit la locul de muncă, ci împotriva unui duşman volatil, care-şi schimbă mereu forma. E un joc de tip poliţistul bun, poliţistul rău, un joc în care aceste roluri sînt jucate cînd de Stat, cînd de capitalişti. Statul te apără de capitalistul-poliţist-rău, dar cine te apără de legile Statului? Capitalistul-poliţist-bun, care îţi propune să laşi baltă statul şi să-ţi vezi de ale tale bizuindu-te pe forţele regulatoare ale Pieţei. Problema e că jocul cu schimbul între Stat şi Capitalist s-a repetat deja de atîtea ori, încît a devenit clar pentru toată lumea că cei doi sînt pe-o mînă. Împotriva acestei realităţi elementare s-au revoltat cei şase mii de poliţişti în septembrie (chiar dacă au făcut-o pentru că îi strîngea la buzunar: dar, la urma urmei, pentru ce altceva să se revolte salariaţii ca salariaţi?). Sindicatele au fost şi atunci structura socială prin care s-a putut exprima coerent şi masiv nemulţumirea şi, din acest punct de vedere, sindicatele, iată, îşi păstrează o funcţie aparent „benefică” pentru salariaţi. Asta dacă uităm că, aşa cum ne învaţă Benjamin, „fascismul le permite maselor să se exprime, fără a se atinge însă de relaţiile de producţie împotriva cărora ele se revoltă”. Înainte însă de Benjamin şi fascism, exprimarea frustrării sociale la scara sindicatelor este la fel de bună ca orice exprimare a ei la alte scări, mai mici sau mai mari. Neputinţa exprimată e o răscruce de drumuri, de acolo se poate merge fie înspre emancipare reală, fie înspre iluzia fascizantă a ţapilor ispăşitori.
Noul Cod al Muncii merge înspre reprimarea acestui tip de exprimare. E o mişcare de reflux. Cu alte cuvinte, el vrea să închidă, atîta cît poate, gura sindicatelor. Politic vorbind, nu e o mişcare înţeleaptă, fiindcă abia aşa sindicatele îşi reprimesc ceva din greutatea lor pierdută şi în locul unui „drept la grevă” în esenţă vid – a cărui dispariţie ne grăbim, bine-intenţionaţi, dar un pic orbeşte, s-o deplîngem –, poate deschide un spaţiu reînnoit de militanţă efectivă. De îndată ce a face grevă devine ceva periculos, un nou sens al grevei se arată la orizont, greva redevine altceva decît pură expresie a frustrării, ea redevine instrument de luptă, fiindcă lupta ca atare, despre care e poate inutil să mai spunem că e de clasă, se arată şi mai bine ca fiind ceea ce este, şi anume: luptă, terminînd cu sublimităţile pseudopacifiste ale democraţiei actuale, în care nu facem decît să dialogăm, să ne împărtăşim opiniile noastre unii altora, „civilizat”, fără griji presante concrete, ci doar „enigme intelectuale” pe care le contemplăm cu sînge rece, fără patos, cuminte, în timp ce un popor din chinuială şi mizerie duce greul lucrurilor despre care noi ne întreţinem atît de frumos. Dintr-o dată redevine clar că, în spatele tuturor acestor „dialoguri” (de fapt, cel mai adesea monologuri colective), e o luptă – chiar dacă ea nu e una pe viaţă şi pe moarte, cel puţin nu iminent şi nu nemijlocit.
Cum se pregăteşte stînga românească pentru această luptă? Stînga românească e împărţită. Există mai întîi o fractură între „stînga politică” (PSD, NPCR, etc.) şi „stînga etică” (sindicatele – poate, dar nu-i sigur –, grupări militante şi / sau de teoreticieni – unii, jurnalişti, eseişti, alţii). Există apoi, în cadrul „stîngii etice” o fractură obiectivă între „stînga jurnalistică” şi „stînga teoretică” (bufniţa Minervei zboară cînd vrea ea, nu cînd se încoardă Pseudoevenimentul), deşi există şi brave încercări de a arunca un pod peste această fractură. În cele din urmă, există sindicatele, oarecum rupte şi de „stînga politică”, şi de „stînga etică”, dar totuşi nu principial rupte de acestea. Cînd stînga politică, în speţă PSD, s-a alăturat simbolic sindicatelor, a făcut un pas instinctiv bun, deşi trăinicia unei asemenea alianţe simbolice şi sensul ei real se vor vedea, desigur, ceva mai tîrziu. Pe de altă parte însă, în condiţiile în care PSD rămîne ceea ce a fost şi probabil că încă este, el va rămîne cu siguranţă rupt de „stînga etică”. El trebuie să producă probe noi şi noi că există un motiv serios pentru care salariaţii români să-l prefere altor partide politice. Asta nu se obţine prin vorbe sau propagandă. Ştim cu toţii că, oricît s-ar fi reînnoit şi metamorfozat el, PSD rămîne o putere de stil nomenclaturist, care se îmbogăţeşte pe spinarea nenorociţilor. Lucrurile nu stau mai bine cu Partidul Comunist Român reînfiinţat, care mai mobilizează încă în cel mai bun stil ceauşist, în numele etniei române – adică nu e nici măcar „naţionalist” (dacă aşa ceva mai are sens astăzi). Stînga etică, aripa teoretică, din care îmi zic că fac parte, nu poate spune da, dacă e cinstită cu ea însăşi, nici uneia dintre aceste două manifestări concrete ale „stîngii politice”. Mai mult, „stînga etică” – dacă rămîne etică – cade probabil de acord în privinţa faptului că aceste două partide nu sînt de stînga. Tocmai de aceea PSD nu s-a putut decît alătura grevei de tip exprimare-a-frustrării din septembrie 2010, altfel ar fi trebuit să fie printre principalii organizatori şi continuatori politici ai grevei. PSD n-a făcut însă decît să joace jocul care trebuie – să se arate „de stînga”, adică „de partea salariaţilor” atunci cînd aceştia fuseseră cu adevărat în grevă. Ce va face oare PSD-ul în noua grevă? Va exista oare o nouă grevă? Se vor mobiliza oare sindicatele împotriva limitării dreptului la protest? Există şi altceva care să le redea autenticitatea ca organizaţii ale salariaţilor? Limitarea dreptului la grevă deschide în mod obiectiv calea pentru un nou tip de grevă, unul care se apropie, în sfîrşit, de vechea sa definiţie militantă. La aşa ceva, „stînga etică” poate, cred, participa. Şi trebuie, fără-ndoială, să participe. Dacă are cum.
8 decembrie 2010