Ovidiu Şimonca continuă interviul cu G.M. Tamás în Observator Cultural.
Continuăm, în acest număr, dialogul cu filozoful maghiar G.M. Tamás şi publicăm partea a II-a din dialogul pe care l-am avut la Bucureşti, pe 27 mai 2011. G.M. Tamás a fost invitatul Conferinţelor CriticAtac, iniţiate de CriticAtac în colaborare cu Fundaţia Friedrich Ebert România. G.M. Tamás a susţinut două prelegeri: una la Fundaţia Titulescu (Scrisoare către prietenii români. Zece ani mai tîrziu) şi alta la SNSPA (Noul război civil european). Interviul acordat revistei Observator cultural s-a axat, în prima parte, pe transformările pe care le-a suferit stînga în ultimii 50 de ani – o stîngă ce a luat chip neoconservator. Am discutat şi despre mesajele pe care G.M. Tamás le-a transmis publicului românesc. În opinia filozofului maghiar, asistăm astăzi la un nou tip de înfruntare – „un nou război civil european“ – care lasă mult în umbră clasica dispută din vremea Războiului Rece între comunism şi anticomunism.
G.M. Tamás s-a născut la Cluj în 1948 şi a emigrat la Budapesta în anii ’70, după ce i s-a interzis dreptul de publicare în presa de limbă maghiară din România. În Ungaria, a fost unul dintre liderii disidenţei maghiare din vremea comunismului; în 1981, a fost concediat de la Institutul de Cercetare Filozofică, pentru scrierile sale clandestine şi protestele antiregim. După 1989, este ales deputat în Parlamentul Ungariei. Va părăsi viaţa politică în 1994 şi Partidul Liberal – pe care l-a reprezentat în Parlament – în 1999. În ultimii 21 de ani, G.M. Tamás a susţinut numeroase conferinţe şi cursuri la cele mai proeminente universităţi ale lumii. G.M. Tamás a încercat să fie mereu în răspăr cu o linie anticomunistă post factum, considerînd că – aşa cum scria în 2010, în revista 22 – „se afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv“. Pentru G.M. Tamás, prezentul ar trebui să îngrijoreze, şi tot prezentul ar trebui să stimuleze o reacţie imediată şi o regîndire a acţiunii umane.
Să revenim la tema „noului război civil european“ şi la conflictele dintre „grupurile de excluşi“ şi „grupurile de incluşi“. Ce concretizare are acum acest conflict?
Ideea marxiană a învins într-un fel diabolic-pervers. Ce a vrut teoria marxiană: abolirea muncii drept centru al activităţii. S-a întîmplat. A vrut să combată subordonarea oamenilor faţă de autoritatea instituţională. S-a întîmplat, dar în mod negativ. Nu ne-am eliberat de tirania muncii şi n-am ajuns ca acum să fim liberi, iar viaţa noastră să fie îndrumată de creativitate, inventivitate şi imaginaţie. Ne-am eliberat de tirania muncii într-un alt mod: pur şi simplu, nu avem unde lucra. Lipsa de dependenţă de instanţele autorităţilor statale nu înseamnă o eliberare de coerciţie, ci o stare de neglect, adică de neatenţie şi de indiferenţă.
Credeţi că unii intelectuali români sînt un pic defazaţi?
Aţi atins esenţa problemei. Sînt unii intelectuali care participă la bătălii de alaltăieri, nu de ieri, de alaltăieri. Asta le-aş cere generaţiilor de azi, să nu mai asculte de generaţia mea.
Aţi şi polemizat cu intelectuali din România. Care e concluzia acestor înfruntări în revistele româneşti?
După părerea mea, acele polemici sînt încheiate, aparţin trecutului. Cu cine ne mai batem, azi? Mai este comunismul un adversar? Unii intelectuali revendică existenţa unui adversar în comunism, alţii îl văd în capitalismul vechi, industrial, represiv, conformist. Nici acel tip de capitalism nu mai există. Joseph Schumpeter avea dreptate cînd amintea de „creaţia distructivă“. Capitalismul a nimicit toate obstacolele din faţa lui şi acum este susţinut numai de logica obiectivă a acumulării şi a expansiunii, care poate să facă abstracţie aproape totală de agenţii umani concreţi.
Care mai este, în opinia dumneavoastră, miza unui intelectual, dacă bătăliile cu aceşti adversari – capitalismul şi comunismul – s-au încheiat? La ce ar trebui să privească intelectualul, ca să rezoneze cu cei din jur?
Ar trebui să devină un intelectual angajat, total diferit de angajamentul anilor ’50. Angajamentul din prezent ar trebui să fie pentru politicile emancipatoare, punctuale, disperse şi atomice, care se produc peste tot. Lupta pentru o igienă diferită, pentru o idee diferită a sănătăţii, pentru o regîndire a sexualităţii, pentru o regîndire a tehnologiei…
Ce înseamnă o regîndire a sexualităţii?
Sexualitatea procreativă, monogamă şi familistă a dat faliment. Ideea romantică a dragostei a dat faliment. Şi avem aceste nostalgii teribile…
A dat faliment ideea romantică a dragostei?
Sînt sigur de asta.
Nu mai sînt oameni romantici?
Cercetările empirice asta arată. Şi lecturile noastre de poezie şi de ficţiune indică un faliment. Ideea romantică a dragostei şi ideea de imortalitate, conţinută de ideea creştină procreativă şi profamilistă, s-au risipit. Sentimentul supravieţuieşte doar în latura corporală şi temporală. Promiscuitatea este adevărul acestor relaţii, e o promiscuitate nu în sensul unei condamnări, ci o promiscuitate ca fragilitate. Totuşi, avem nevoie de ideea sublimă că o întîlnire de emoţie, excitaţie şi atracţie pasională între doi oameni trebuie să fie mai mult decît o întîmplare, să fie o întîlnire care să aibă o semnificaţie. Semnificaţia erotică sau, altfel spus, semnificativul dintr-o întîlnire amoroasă trebuie să fie creat. Cîndva, credeam că semnificaţia este naturală şi inerentă naturii erotice a omului. Nu e aşa. Nevoia de semnificaţie şi nevoia de conţinut, care transcend întîlnirea momentană şi atracţia fizică, sînt puternice şi ne aparţin. Nu e suficientă doar atracţia fizică. Conţinutul unei relaţii amoroase e la fel de important ca atracţia fizică. E o nevoie universală de semnificaţie. Cu toţii vrem mai mult decît sex. În condiţiile sociale actuale, şi de weltanschauung, sînt încercări – se văd în artă – de a regîndi momentul erotic, de a regîndi temporalitatea vieţii umane, fiind siliţi de criza unor stări emoţionale. Timpul este, încă o dată, în centrul regîndirii radicale a existenţei umane. Arta devine astăzi politică, arta nu mai este cercetarea heideggeriană a temporalităţii umane. Arta este un praxis.
Ce facem cu timpul nostru? Cum îl umplem de semnificaţie?
Da, exact, întrebarea conţine şi o cale, este ieşirea din timpul mecanic şi alegerea unui timp al excepţiei. Sexualitatea presupune ieşirea din rutină, din timpul mecanic al sexualităţii, şi întîlnirea unui timp al excepţiei, diferit. Numai că noi trebuie să provocăm timpul nostru să curgă altfel. Excepţiile temporale nu sînt rezultatul unor opţiuni şi decizii arbitrare, ci noi trebuie să creăm necesitatea care să existe natural. Prin imaginaţie şi prin energie artistică, creăm excepţii în timpul mecanic şi realizăm o nouă activitate politică. Aşa arată bătăliile viitorului, care vor fi la fel de interesante ca şi cele din trecut. Sînt bătăliile celui care se regîndeşte, se recreează.
Domnule Tamás, şi timpul dumneavoastră a cunoscut diverse cutremure. Ştiu că trăiaţi, la începutul anului, sub ameninţarea că vă veţi pierde postul de la Institutul de Cercetare Filozofică din cadrul Academiei Maghiare de Ştiinţe de la Budapesta, pentru că v-aţi exprimat critic faţă de evoluţiile politice din Ungaria. Aţi ajuns şomer?
S-a încercat să fiu dat afară. În urma protestului semnat de 3.000 de colegi din toată lumea, a fost amînată decizia de concediere.
Aşa s-ar părea… În Ungaria, am avut de tras, nu mi s-a permis niciodată să fiu profesor. Am predat filozofia în Statele Unite, în Marea Britanie, în România. În Ungaria, nu mi s-a dat voie să fiu profesor. Eu, dacă vreau să ţin o prelegere în limba maghiară, trebuie să mă duc la Cluj, unde sînt primit foarte bine, dezbaterile pe care le-am avut la Universitatea „Babeş-Bolyai“ au fost, întotdeauna, minunate, aşa cum au fost şi cele de acum, de la Bucureşti.
În Ungaria, cîtă libertate aveţi acum să vă exprimaţi?
Eu folosesc libertatea făcută posibilă de capitalism. Statul nu mă tolerează, dar există unele companii care susţin ziare şi reviste, şi care consideră că semnătura mea cîştigă cititori. Aşa că sînt publicat de revistele care doresc să aibă contribuţii sub semnătura mea. Prin urmare, ca amploaiat ocazional şi precar al unor companii capitaliste, care editează ziare şi reviste, pot să am o anumită influenţă.
Şi în România aţi participat la numeroase polemici, în multe dintre ele aţi luat apărarea stîngii. Şi totuşi, imaginea stîngii, în România, este destul de afectată. Dacă eşti de stînga poţi fi stigmatizat, se poate spune despre tine că eşti un comunist nostalgic…
Eu sînt un om de stînga. O spun ferm, fără frică.
Care ar fi mesajul dumneavoastră pentru oamenii de stînga din România? Ar trebui să le fie ruşine că sînt de stînga?
Poate că atunci cînd va apărea revista, peste cîteva zile, această întrebare nu va mai fi actuală. Tipul acesta de stigmatizare nu va dăinui. Nu e ruşinos să fii de stînga, nu e interzis să fii de dreapta. Eu cunosc ţări care au o substanţă ideologică şi un trecut cultural mult mai de dreapta decît România, cum ar fi Croaţia şi Polonia, iar acum stînga radicală este dominantă. Am fost la Zagreb, la Festivalul de Film: zeci de mii de oameni, cu reprezentanţii stîngii europene prezenţi acolo, cu fostul preşedinte al Croaţiei, Stipe Mesici, care a dorit să participe. Aceeaşi emulaţie există şi în Polonia, unde funcţionează revista Critica politică şi editura cu acelaşi nume. Cluburile organizate de tinerii de stînga din Varşovia sînt mainstream. Arta exprimă aceste mutaţii. Eseurile mele sînt publicate în cataloagele unor expoziţii mai mult decît în antologii de texte sau în reviste intelectuale. Anul acesta voi vorbi la Bienala de la Veneţia, la pavilionul danez.
Acestea toate sînt expresii de stînga?
Da, există o nouă sensibilitate de stînga care nu are nimic de-a face nici măcar cu tradiţia social-democrată. Social-democraţia şi bolşevismul sînt trecutul. Instinctul rebel antiierarhic şi antiinstituţional trăieşte. Acest instinct trăieşte şi în România. Nu îndrăzneşte să se numească de stînga, din motivele locale pe care le-aţi amintit, dar pulsează. Dacă privim mai ales artele plastice sau viaţa teatrală, ce se întîmplă în România nu diferă de ceea ce se întîmplă în restul Europei. Sînt manifestări de stînga, excepţionale, care îi îndeamnă pe tineri să nu le mai fie frică. Lumea va deveni mai curajoasă, intelectualii tineri nu mai au nimic de pierdut.
Vă contrazic: mie mi se pare că, în România, lucrurile sînt îngheţate.
Sînt cîţiva tineri, în România, pe care ne putem baza. Cunosc cîţiva, dar nu vreau să le spun numele, nu vreau să-i compromit.