Autor: Ovidiu ŞIMONCA
Filozoful maghiar Gaspar Miklos Tamás, care semnează și este cunoscut în mediile publicistice și universitare, ca G.M. Tamás, s-a aflat săptămîna trecută la București, în cadrul proiectului Conferinţele CriticAtac, iniţiate de CriticAtac în colaborare cu Fundaţia Friedrich Ebert România.
G.M. Tamás a susținut două conferințe: una la Fundația Titulescu (Scrisoare către prietenii români. Zece ani mai tîrziu) și alta, a doua zi, la SNSPA (Noul război civil european). Două conferințe extreme de incitante, care au conținut cîteva afirmații tranșante, valabile, în opinia lui G.M. Tamás, peste tot în lume : „sentimentul de a fi neputincios“, „criza forței de muncă“, „un Stat slăbit, văduvit, luat cu asalt de revendicări fără precedent“, „delegitimarea grupurilor de bugetari, pensionari“ considerați „paraziți, leneși“. G. M. Tamás spune că stînga și-a pierdut avantajul moral al „demnității egale“ prin „delegitimarea unor grupuri“. În timp ce dreapta apără ceva ce există – individul –, stînga nu se mai întemeiază pe nimic real, natura capitalismului s-a schimbat, constatîndu-se, în opinia lui G.M. Tamás, că a dispărut „comunitatea civică“. Astăzi, majoritatea populației „lucrează mult prea mult și cîștigă mult prea puțin“. Cei care văd acest lucru sînt ademeniți cu burse, granturi, funcții și pierd din vedere „egalitatea morală a cetățenilor“. Sînt imagini frisonante, imagini care, de fapt, nu oferă nici o perspectivă. Este G.M. Tamás prea brutal? Prea dur? Prea apocaliptic? Prea direct? Prea sincer? Sînt societățile la sfîrșitul unui ciclu sau totul nu este decît o retorică dezabuzată?
În urmă cu 10 ani, G.M. Tamás redacta o scrisoare către „prietenii mei români“, după ce, la alegerile prezidențiale din 2000, se confruntaseră Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Era o scrisoare prin care filozoful maghiar îi întreba pe cei din România cum au lucrat spre binele țării și dacă rezultatele alegerilor prezidențiale i-au pus, în vreun fel, pe gînduri, dacă își asumă vreo eroare. Scrisoarea a provocat ample dezbateri.
Vinerea trecută, G. M. Tamáș a fost invitat în redacția revistei Observator cultural, unde am realizat acest interviu. Vom difuza interviul în două numere ale revistei. În prima parte am discutat despre scrisoarea de acum zece ani și despre prefacerile lumii, cu un Stat care nu mai poate oferi nimic. Săptămîna viitoare, vom vedea dacă există vreo soluție, dacă protestele, nemulțumirile, discrepanțele salariale, ambiguitățile morale, războaiele de tot felul – văzute și nevăzute – duc la vreo soluție concretă de refacere a stabilității, de coeziune socială, de încredere.
Ați mai scrie astăzi o scrisoare către „prietenii mei români“?
Nu cred că mai există o categorie generală, de acest gen, care ar putea să se numească generic „prietenii mei români“. Societatea românească este mult prea stratificată. Astăzi mi-aș alege un public mai strîmt.
Cui i-ați scrie astăzi, în 2011?
Le-aș scrie, probabil, tinerilor șomeri cu diplomă.
Ce le-ați scrie?
Le-aș spune că această stare de a fi șomer cu diplomă este una permanentă, a viitorului. Ocupația completă și permanentă a majorității populației nu mai este posibilă. Condițiile muncii intelectuale, inclusiv ale activității critice și ale teoriei critice, se vor schimba. Societatea capitalistă nu va mai tolera sau promova critica antisistemică.
Nu e deloc încurajator acest mesaj!
E un avertisment de luciditate.
Și atunci, cei care sînt acum la liceu, ar trebui să nu mai meargă la facultate, pentru că, oricum, vor deveni șomeri cu diplomă?
Pot merge la facultate doar ca să amîne șomajul.
Și după aceea?
Vor fi șomeri cu diplomă.
Putem să găsim o soluție ca să nu fie șomeri cu diplomă?
Nu. Cu diplomă sau fără diplomă, cum am încercat să spun și în conferința de la SNSPA, modelul central de socializare a societăților moderne, model avînd în centru munca, este o ofertă pentru o mică minoritate. În societatea actuală, sînt două feluri de venit legitim: din capital sau din muncă. Ambele devin preocupări marginale. Prin evoluția tehnologiei, aceeași cantitate de bunuri și de servicii poate fi produsă de un segment infim al populației. Activitatea profesională a majorității populației nu mai este dezirabilă, nu mai este posibilă și nu mai este de folos. Veți întreba: cum vom continua să trăim, dacă aceste modele instituționale de socializare nu mai funcționează, nu mai sînt necesare, nu mai sînt pertinente? Soluții de vis există: am putea să distribuim munca între toți și toată lumea ar putea să lucreze două-trei ore pe zi, patru zile pe săptămînă, iar producția globală n-ar fi redusă deloc. Reduse vor fi profiturile; această societate nu va îngădui ca profiturile să scadă, să se producă o redistribuire – nu a avuției, ci a timpului –, să se producă o redistribuire a timpului activ.
Credeți că un profesor din România, care are salariul diminuat, va accepta să lucreze mai puțin și să aibă un salariu și mai mic și să-i ofere șomerului cu diplomă o șansă?
În starea actuală a economiei, ar fi perfect posibil ca salariul tuturor să fie mărit și să se lucreze mult mai puțin.
Cum?
Prin evoluția economică, abundența de bunuri este imensă. Dar noi vom pieri de foame într-o lume extrem de bogată. Într-o societate ideală, belferii ar putea să cîștige mai mult și să muncească mai puțin. Dar asta nu se va întîmpla. Vom avea puțini profesori care vor lucra din ce în ce mai mult, vor avea din ce în ce mai multe ore, cu un salariu real din ce în ce mai mic, și majoritatea vor fi șomeri înfometați.
Credeți că vom ajunge la mișcări anarhice, la tulburări sociale?
Ele deja există.
Un om care nu are de lucru sau va fi șomer cu diplomă poate ajunge la disperare.
Asta este o posibilitate. Cealaltă posibilitate ar fi ca persoana fără venit, a cărei unică speranță este Statul, în locul haosului răzvrătirii să se supună unui Stat-Providență: va fi mai umil, mai smerit și mai conformist decît înainte. Pentru moment, avem răzvrătirile haotice – acum nu se ia cu asalt Palatul de Iarnă, dar se dă foc la mașini în banlieue, lumea protestează în Piața Tahir și în Piața Puerta del Sol, în totală indiferență față de guvernare; oamenii protestează împotriva unui tip de societate și vor un alt tip de societate, ignorînd dimensiunea politică cu desăvîrșire.
Dar ce pot schimba acești tineri, dacă ignoră dimensiunea politică?
Pot schimba unele uzanțe sociale, sînt unele toleranțe ale unui stat pe care ei nu-l recunosc ca legitim. Nici o instituție nu mai este recunoscută ca legitimă, nici Biserica, nici Armata, nici Statul, nici Universitatea, nimic.
Din ce motive?
Că n-au valoare. Nici eu nu le recunosc, cred că sînt de rahat. Cum nu e nimic să le înlocuiască, trăim cu ele, disprețuindu-le și retrăgînd abilitatea și voința noastră de a participa civic și politic la procesele decizionale. Este o combinație de cinism și de naivitate.
De ce spuneți că Statul e de rahat, acum? Toată stînga s-a bazat pe Stat, pe o intervenție a Statului.
Funcțiile sale, astăzi, nici măcar nu mai sînt gîndite, nu mai vorbim de implementare. Astăzi, cînd numai o minoritate foarte mică poate fi angajată în mod productiv, producînd valoarea, plus-valoarea, valoarea de schimb, ceilalți au o singură sursă de supraviețuire: Statul. Este o competiție imensă pentru surse statale, care sînt mai mici ca oricînd. Statul a fost nimicit în funcțiile sale de îngrijire, de protecție, de către revoluția neoconservatoare din ultimii 50 de ani. Există o masă din ce în ce mai mare în competiția sălbatică pentru resurse din ce în ce mai mici. Statul ar putea încerca redistribuirea timpului. Acum Statul nu mai poate interveni. Cei distruși nu mai sînt o minoritate marginală, ci reprezintă majoritatea absolută, de la bugetari la pensionari, de la elevi la șomeri. Împreună formează majoritatea. Și toți așteaptă ajutor de la Stat, un Stat care funcționează ca acum 50 de ani. Fiecare guvernare din lume poate să facă, astăzi, un singur lucru: să aleagă dintre grupurile în competiție pe acela care să-l sprijine, iar ceilalți să fie condamnați la moarte prin înfometare. Majoritatea acestor guvernări decid în favoarea claselor mijlocii – clasa politică vine din clasa mijlocie –, alegerea aceasta fiind făcută și pe baze biologice: cei tineri, albi, heterosexuali, oameni cu diplomă, oameni cu o proprietate modestă, o mașină, o casă. Statul îi sprijină pe aceia care ar avea, totuși, o șansă destul de modestă de a supraviețui. Statul nu mai plătește pentru toți.
Asta e o concepție de dreapta: Statul să nu se implice, fiecare să se descurce, după priceperea fiecăruia. Ce face stînga, atunci cînd resursele Statului au ajuns extrem de limitate?
Care stîngă? Stînga oficială social-democrată nu este tulburată de această situație. Baza electorală a stîngii social-democrate este în clasa mijlocie. Dacă stînga social-democrată ar dori să ia din capitalul clasei mijlocii, și-ar pierde baza electorală. Cei care sînt într-adevăr nevoiașii de astăzi, precarii, aceștia nu votează. Nu votează pentru că sînt pur și simplu enervați de discursul egalitar al stîngii, pe care îl consideră ipocrit. Într-adevăr, recunosc și eu că este un discurs ipocrit. Politica neoliberală și neoconservatoare a partidelor de stînga, din ultimii 20 de ani, le-a arătat celor care ar avea nevoie de o stîngă rentabilă – chiar de stil vechi, egalitară, etatistă – că nu pot conta pe partidele oficiale de stînga. Stînga oficială este terminată. Poate să aibă un succes electoral prin accident, dacă adversarii sînt prea tîmpiți sau prea țambalagii, dar esența este că stînga social-democrată este bătută.
(…………………)
Trebuie să fim atît de militanți împotriva comunismului, acum, la 21 de ani de la căderea lui Ceaușescu?
Care comunism? Dacă vorbim de capitalismul de stat arierat, etatist, naționalist și mic-burghez, el nu are nimic de-a face cu idealul socialist, care presupune o societate unde există clase, există bani, există producție de mărfuri, există muncă salariată. Acest sistem care a avut niște specificități politice de socializare și de coerciție – știu din propriul meu trecut – poate că este un capitol încheiat al istoriei. Lupta ulterioară împotriva socialismului real are o singură explicație: este încercarea de a delegitima forțele adverse. Dacă lumea poate fi convinsă că orice încercare de transcendere a ordinii prezente conduce la Gulag, atunci avem de-a face cu o manevră propagandistică destul de riscantă și care nu are conținut intelectual. Sînt capitole încheiate ale istoriei, așa cum este și Statul-Providență, Statul-Abundență.
Ce facem, în opinia dumneavoastră, ne mai luptăm cu comunismul?
Nu prea avem pentru ce. Bineînțeles, unele angajamente trebuie să fie păstrate. Adică: nici o ambivalență nu poate fi tolerabilă în ceea ce privește tirania. Nu facem pace separată cu dictaturi și tiranii. Nu cred că este inutil să discutăm acea perioadă, dar trebuie să constatăm că sîntem confruntați cu noi tipuri de conflict, nu mai sînt conflictele între capital și muncă, un asemenea conflict există, dar este marginal. Foarte puțini oameni au dividende din capital și foarte puțini oameni au salariul din sectorul productiv. Ceilalți sînt angajații societății, nu produc plus-valoare pentru piață. Cantitatea de bunuri și servicii poate fi produsă de o fracțiune a societății. Restul, din punctul de vedere al pieței, sînt superflui. Aici e noua confruntare.