„Cel mai mic rău”

Toate îndemnurile de pe CriticAtac la organizare şi activism non-convenţional, toate excelentele deconstrucţii ale capitalismului şi ale noilor mişcări protestatare din lume au valoare până la coborârea pe terenul comportamentului nostru politic practic. Altfel spus, pe terenul real al politicii şi al atitudinii noastre politice.

Este evidentă concluzia majorităţii că „aşa nu se mai poate” şi că trebuie să ne arătăm nu doar indignarea ci şi capacitatea de a protesta eficient (ceea ce înseamnă, în primul rând, de a ne auto-critica în încercările noastre). Dar cum? Dacă această poziţie nu se leagă de provocările politicii concrete, rămâne o etalare livrescă sau o experienţă particulară, importante pentru conştiinţa creatorilor şi participanţilor, dar cu o semnificaţie trecătoare sau chiar necunoscută pentru cei mulţi.

Într-adevăr, ceea ce rămâne mereu în suspensie este joncţiunea dintre non-conformismul exemplar al direcţiei principale a acestui site (din cea mai mare parte a articolelor) şi, pe de altă parte, non-răspunsul la întrebări fireşti ale cititorilor: bine, şi atunci „noi cu cine votăm?”

O altă direcţie a acestui site este, fireşte, şi deschiderea sa la critici de diferite feluri, de la cele privind capitalismul la cele privind puterea în exerciţiu: căci numai aşa ne clarificăm, înţelegând diferite tipuri de argumente şi observând slăbiciunile lor. Dar găzduirea unor  critici interesate la adresa puterii actuale poate duce la impunerea ideii că „urgenţa este schimbarea celor care conduc acum, ba chiar tot răul este personificat de putere” – iar unele comentarii au arătat că tocmai  acest mesaj a fost transmis cu succes de către autori – ceea ce, să recunoaştem, nu merită decât pentru aceşti autori, dar nu pentru nişte căutători de alternative.

Este demnă de menţionat şi discuţia repetată în n comentarii despre „capitalismul e rău, dar socialismul (vostru) pe care l-am trăit – l-au trăit părinţii etc. – e mai bun? Asta ne propuneţi? Mai bine lipsă”. Deşi unele răspunsuri au fost date de-a lungul timpului în unele articole – după cum au şi lipsit, or trebuiau să fie, chiar de mai multe ori, tocmai pentru a satisface problema cerută – toate certurile legate de aceasta nu fac decât să deturneze oarecum cercetarea modalităţilor concrete de realizare a ceea ce simţim cu toţii că este necesar.

Aşadar, ce rost are să vorbim despre proteste, atunci când ocolim chestiunea alegerilor? Sau, mai clar, dacă nu o să-i alegem pe aceia care militează deschis pentru exploatarea de la Roşia Montană, ne rămâne oare „răul mai mic”, USL sau UNPR[1] cu alianţa de strânsură creată pentru a face alternanţă, a ajunge la guvernare şi a constitui o „alternativă” la PDL? A înţepa abstract[2] mereu doar preşedintele, ca exponent al puterii actuale, şi puterea actuală în ansamblu, şi a promova „critici” „independente”-social-liberale, nu înseamnă oare a sugera, oricât de subliminal, că schimbarea „culorii” puterii actuale ar deschide drum rezolvării lucrurilor dorite?

În ce mă priveşte, atât timp cât nu apare clar o descriere a vinilor tuturor guvernanţilor din 1990 încoace – deci o învinovăţire concretă a lor – nu sunt tentată să aprob focalizarea atenţiei asupra puterii, căci această focalizare se face în tiparul mental indus de către toţi promotorii relaţiilor de dominaţie-supunere: „Puterea e de vină, o schimbăm”. Or, perspectiva alternativă, izvorâtă din dorinţa de a depăşi acele relaţii de dominaţie-supunere, este aceea care: 1) analizează şi califică diferitele forţe politice potrivit obiectivelor realmente populare şi democratice atinse de ele şi 2) caută să meargă dincolo de simpla alternanţă politică.

Există vreo dovadă că partidele adversare ale PDL au susţinut puncte de vedere opuse faţă de cele implementate de către acesta? Nici una: căci anticomunismul declarat de către PDL a fost precedat şi pregătit de către anticomunismul voalat al social-democraţilor şi, desigur, de către anticomunismul la fel de făţiş al liberalilor. Dar, dimpotrivă, PDL a fost primul care a făcut ceva – puţin, insuficient, contradictoriu şi încălcat chiar de el – dar a făcut pentru diminuarea corupţiei şi a privilegiilor[3]. Astăzi, în bugetul pe 2012 se prevede majorarea pensiilor speciale: dacă nimeni din PDL nu a putut să apere o asemenea mizerie, dacă nimeni din PSD/USL nu şi-a arătat indignarea – fireşte, nici nu putea să o facă – atunci măcar tinerii contestatari de pe CA ar putea să evalueze politicile după strategiile reale, şi nu numai după imagini de doctrină şi discursuri. 

La fel, dacă nu intrăm în capcana de a fi „de partea” unui personaj sau altul în faţa mizeriilor mai mari făcute de alte personaje, atunci trebuie să înţelegem că nu avem voie să preluăm modelul de gândire al alegerii „celui mai mic rău”: în politică, nu există niciodată numai 2 alternative, ce pretind judecarea lor potrivit celei mai mici pagube, căci aceasta este numai imaginată. Sau, mai corect, noi nu avem voie să preluăm clişeul dominant că nu ar exista decât alternanţa între partidele dominaţiei.

Deci nu trebuie numai să dăm curs întrebării „noi cu cine votăm?”, ci afirmaţiei că trebuie să ne manifestăm poziţia chiar şi la vot. Dacă votăm cu vreuna dintre părţi, nu facem decât să semnăm un nou contract de subordonare a noastră faţă de mecanismul pe care, în afară de acest moment al alegerii, suntem gata să-l criticăm. Aşadar, să milităm de acum înainte ca să nu se voteze deloc (sau dacă se legiferează obligativitatea votului, să se auto-anuleze votul): imaginaţi-vă cum ar arăta rezultatul votului în care prezenţa ar fi sub 25%. De ales s-ar alege aceia care reuşesc mai bine să mânuiască mijloacele pe care le-am văzut de 22 de ani, dar legitimitatea lor, ca şi a noii „opoziţii” de-altfel, ar fi inexistentă. Ar exista, deci, o premisă mai serioasă pentru a critica mai departe strategia politică susţinută de întreaga clasă politică şi de a propune alternative. Şi pentru a reaminti mereu lipsa de legitimitate a întregii ordinii politice actuale. Şi pentru a inova concret.

Mai mult: tocmai deoarece această poziţie de a nu vota şi de a critica în mod radical politica nu are urmări eficiente dacă se înfăptuieşte „într-o ţară”, trebuie constituit şi transmis peste tot acelaşi cuvânt de ordine. Nu am văzut noi că trans-naţionalizarea capitalului, din anii 70 încoace, a însemnat, prin devenirea capitalului mondial ca mai puternic decât statele naţionale, şi slăbirea drastică a sindicatelor care au continuat să ceară câte ceva dar în sistemul din fiecare ţară şi n-au avut nici un rezultat?  Poate cineva dintre comentatorii ce se grăbesc să taxeze drept depăşită teoria lui Marx[4] să demonstreze că presiunile sociale dintr-o ţară ar duce la rezultate bune „dacă sunt conduse de social-democraţi moderni, aliaţi sau nu cu liberalii”[5]?

Şi ce înseamnă „rezultate bune”? A obţine ceva mai mult pentru a consuma plăcut în cadrul unor relaţii de dominaţie-supunere considerate veşnice? Pot oare suferinţele altora, eventual „departe”, în alte ţări, războaiele, risipa cumplită şi agresiunea faţă de mediul natural să fie ignorate? Prin ce se deosebeşte acest mod de gândire de modul dominant ce împinge în derizoriu „pierderile colaterale”? Internaţionalismul nu e un moft „marxist”, ci singura atitudine consecventă cu poziţia opusă dominaţiei: căci, din moment ce capitalul însuşi, prin logica sa proprie, e trans-naţional, cum poate altfel clasa (complexă, nu vă speriaţi) opusă lui să îşi realizeze condiţiile de viaţă demnă altfel decât prin presiune internaţionalistă?

Din acest punct de vedere, revirimentul protecţionismului – care a dus, aşa cum ştim, la conflicte şi la război – sub forma „dulce” a unui „New Deal naţional între capitalul şi munca autohtone şi o acomodare ceva mai puţin obedientă a intereselor capitalului global”, cum s-a exprimat cineva, este oare altceva decât o auto-înşelare şi, în acelaşi timp, o tragere de timp anacronică?

Ceea ce mi se pare deja revoltător este că unii doritori să pozeze în inşi descuiaţi, moderni şi depăşind orice dogmatism analizează fenomenele ca şi cum (numai) guvernanţii în funcţiune ar fi de vină pentru ele, şi nu relaţiile structurale ale capitalismului. În general, aceste analize se termină înainte de a începe, deşi aciditatea împănată cu formule tehnice şi revărsată asupra  guvernului poate părea unora drept deosebit de eficientă. În fapt, şi este: dar numai pentru aceia care vor să canalizeze indignările spre schimbarea celor de la putere cu challengeri din aceeaşi clasă politică.

Este vorba de sistem, cum ştim cu toţii. Vorbim cu toţii despre cum se leagă toate de toate, şi totuşi apreciem criticile ce decupează realitatea. Contradicţiile şi problemele ce, prin izbucnirea crizei economice mondiale, sunt astăzi evidente şi celor care nu doresc să le vadă nu se pot rezolva în logica sistemului capitalist. Ele sunt doar rostogolite: şi astfel agravate. După cum, rostogolirea are loc „într-o ţară” (şi zonă) şi e mai „de succes” dacă acolo există rezerve, dacă nu e o ţară periferică, dacă are un loc favorabil în relaţiile economice internaţionale. Există şi cauze conjuncturale, istorice, de structură socială şi cultură politică concrete, vini individuale – lăsând chiar la o parte neîndemânarea şi hoţiile –, dar acestea sunt integrate în cele structurale (sau, altfel spus, cele structurale se manifestă prin concreteţea conjuncturilor) şi nu se anihilează nici cu o iotă, nici unele nici altele, prin simpla schimbare a echipei de conducere.

Fenomenele au o determinare profundă, în situaţia tehnicii, a forţelor de producţie în general (să ne amintim teoria rarităţii a lui Sartre), a raporturilor de subordonare pe plan internaţional, a celor de exploatare şi concurenţă. Ele au o istorie – şi nu mă interesează aici decât istoria recentă –, astfel încât a ataca practicile guvernului de reducere a statului social, adică de reducerea salariilor etc. şi, concomitent, creşterea taxării mai ales a populaţiei, fără a arăta că pe plan internaţional există aceeaşi tendinţă (izvorâtă din logica trans-naţionalizării capitalului) şi că, în acelaşi timp, la noi din ’90 s-a conturat politica de dezindustrializare etc., deci de reducere a surselor de venituri ale statului, este o aiureală, ca să mă exprim blând.

Mai mult, a prelua tiparul mental al înlocuirii guvernului (şi majorităţii parlamentare) drept soluţie înseamnă a participa conştient la agravarea lucrurilor, la continuitatea relaţiilor capitaliste. Nu este oare folosită, şi nu doar acum, această politică de înlocuire a politicienilor, susţinuţi până deunăzi cu entuziasm, drept mod de a „detensiona” atmosfera politică şi a salva astfel sistemul?

Punctul meu de vedere nu lasă loc „pluralismului” în care îşi găseşte loc şi „stânga”, dacă nu încă la putere, atunci măcar într-un cor al „opoziţiei”. Nu mai e timp pentru un asemenea „pluralism”: tot ceea ce se întâmplă pe plan internaţional arată că e nevoie de o nouă hotărâre şi un nou curaj, pe care „stânga” le-a lepădat demult.

Nu pornesc de la abstracţia stângii sau a comportamentului moral ideal: sentimentul meu de frustrare este determinat de încetineala procesului de trezire a intelectualilor. Ei au văzut încălcările de către PSD a valorilor „sale”, inclusiv a celor minimal de stânga dar, educaţi în spiritul permisivităţii faţă de aceste încălcări, astăzi continuă să se amăgească cu posibilitatea de „a critica” în numele „celui mai mic rău”.

Să ne resemnăm oare că „mereu a fost la fel”? Că oamenii ajung mereu la soluţii „până la urmă”, chiar după ce au contribuit, chiar prin inerţie la schimbare, la adâncirea unor contradicţii insurmontabile în vechea ordine a lumii?

Ca urmare, propun nu numai un activism împotriva logicii „schimbării guvernului” şi împotriva integrării în alegerile false. Ci, înainte de toate, judecarea politicilor potrivit obiectivelor favorabile democraţiei şi intereselor majorităţii populaţiei. Tocmai deoarece actuala putere a început să atace unele privilegii a atras ea ura vocală a profitorilor. Putem oare să ne alăturăm celor care deplâng timidul reviriment al unor instituţii, darea în vileag a hoţiilor „revoluţionarilor” şi a „specialilor” cu salarii şi pensii debranşate cu totul de calitatea, eficienţa şi competenţa muncii, celor ce-şi compătimesc pierderea şefiilor şi dezvăluirea conflictelor de interese în care s-au aflat? Are vreun rost să vorbim despre statul social fără să subliniem, niciodată suficient de apăsat, că de 22 de ani beneficiile majorităţii au fost drastic scăzute şi datorită  celor de mai sus? Putem vorbi oare despre justiţie socială şi economică fără să arătăm că, deşi e meritoriu revirimentul de mai sus, el este frânat şi contradictoriu nu pentru că la putere este dreapta şi nu „stânga”[6], ci deoarece ansamblul clasei politice este interesat să oprească orice i-ar ştirbi puterea?

Şi atunci? Problema nu este, într-adevăr, să se înlocuiască protagoniştii ce stăpânesc statul, ci să se confere procesului de conducere socială un alt conţinut. Dar nici nu mai e timp şi nici nu avem voie să îl irosim şi noi, amânând preocuparea pentru a inova acest conţinut.

Închei cu invitaţia de a răspunde la întrebarea, suscitată de luări de cuvânt pe acest site: mai poate fi astăzi „domesticit” capitalismul? Cum poate fi evitat războiul de clasă?

__________________

[1] Nici unii nici alţii nu-şi exprimă punctele de vedere despre chestiuni urgente ca Roşia Montană, ba chiar le acoperă cu scandaluri ieftine. Iar unii se lasă vrăjiţi şi de aceste scandaluri – intrând în logica de a le interpreta şi ei – şi de aparenta curăţenie a celor care se feresc să răspundă problemelor spinoase.