„Care drepturi ale omului, ei sunt ţigani”

Această frază, în toată sărăcia ei gramaticală şi în toată stupiditatea periculoasă a conţinutului ei, aparţine unui senator român, care ocupă pe banii contribuabililor un fotoliu confortabil în Casa Poporului din partea partidului aflat la putere. Ea este extrasă dintr-o intervenţie făcută pe blogul personal şi reprezintă, fără îndoială, cu fidelitate părerea multora dintre alegătorii domniei sale. Spun „fără îndoială”, pentru că cititorii textului semnează cu pseudonime care nu necesită nici un fel de comentariu suplimentar: „Police”, „rasistu”, „Sturbhanfuhrer” „SS”, „Auschwitz”, „antijeg” şi care, veţi ghici uşor, propun soluţii simple, radicale, chiar finale, la „problema ţigănească”.

Textul în sine nu merită discutat: e atît de prost scris, şi în formă şi în idei, încît nu poate excita decît nişte minţi la fel de înguste ca şi cea a senatorului de Ilfov.

Dar întîmplarea face să mă aflu în Franţa în momentul în care începe expulzarea cîtorva zeci de ţigani, ceea ce-mi permite să urmăresc felul în care media franceză tratează subiectul în comparaţie cu media românească, totul, desigur, pe fondul prezenţei, la Défense, la Notre-Dame sau la Sacré-Coeur, a compatrioţilor noştri cerşind sau înşelînd turiştii în numele vreunei fantomatice asociaţii pentru surdo-muţi.

Cîteva remarci, în acest context, de la simplu spre complex (sau complicat):

1. Senatorul de Ilfov nu a înţeles absolut nimic din politica franceză orchestrată de Sarkozy. De la înălţimea blogului său senatorial, îşi permite nu doar să dispreţuiască limba română şi limba franceză („au revoir” şi nu „au revoire” se învaţă în primul trimestru de limbă franceză de la şcoala generală sau din gimnaziu”), dar şi, într-o completă ignoranţă a realităţii politice franceze, să tragă de urechi Franţa şi tot Occidentul pentru ipocrizia de care ar da dovadă în această afacere. S-o spun repede: nu de puţine ori statele occidentale au dat dovadă de ipocrizie în relaţia cu ţările fost comuniste, dar nu în felul în care înţelege senatorul ilfovean. Un student în ştiinţe politice sau un consilier oricît de prost plătit i-ar fi putut spune senatorului că problema romilor nu e o problemă în Franţa. Că Sarkozy e un om politic cît se poate de inteligent, care a ales să ocupe (tot el) spaţiul mediatic în perioada vacanţei de vară cu un subiect minor, dar care să-l aducă în prim-plan, în pregătirea campaniei pentru realegerea sa în 2012. Cînd spun că problema romilor nu e o problemă pentru guvernul Fillon şi preşedintele Sarkozy, vreau să spun două lucruri: că într-o lună sau două, odată cu începerea şcolii şi revenirea francezilor la muncă, agenda politică va fi ocupată cu adevăratele probleme ale societăţii franceze, probleme economice şi sociale mai ales. Apoi, că din punct de vedere financiar, investiţia mediatică pentru a ocupa „la une” în media e minimă: cîteva sute de mii de euro pentru a retrimite cîteva sute de romi înapoi în România sînt un mizilic în raport cu imensele cheltuieli de campanie care îi aşteaptă pe cei de dreapta în Franţa. Dar pentru a înţelege aceste lucruri elementare e nevoie de a ieşi puţin din suficienţa dîmboviţeană. Ceea ce evident e un efort uriaş pentru un senator român.

2. Media românească a urmărit şi relatat toată această afacere în stilu-i propriu: superficial şi spectacular. Imagini şocante, mărturii dramatice, ton grav, mizerabilism, revoltă prost mascată, ruşine naţională etc. Mostră: Grigore Cartianu într-un articol delirant şi fără nici o noimă Panarrames rromales, vorbeşte, desigur cu mult bun-simţ şi multă profunzime analitică de „buci tuciurii”, „tribul fustelor creţe”, „parpanghelii noştri” etc. Media franceză în schimb, în emisiuni TV (o excelentă emisiune pe M6, duminică seara) şi în dosare de presă (Courrier international sau Le Parisien, printre altele), au profitat de aceste evenimente pentru a le transforma în pretexte ale unei reflecţii mai solide (de pildă, una despre xenofobia în Franţa) sau pentru a urmări familiile de romi pe traseul de întoarcere de la Grenoble la Alba Iulia şi pentru a înţelege, în felul acesta (desigur, şi el încă superficial) ce îi determină pe aceşti amărîţi să părăsească frumoasele plaiuri mioritice pentru a trăi într-un cort mizer la o margine de autostradă în Franţa. De asemenea, aceleaşi evenimente au fost o ocazie potrivită pentru a pune întrebări privind felul în care funcţionează organizaţiile non-guvernamentale franceze, cu bunele şi cu relele lor.

3. Afirmaţia care dă titlul acestei intervenţii mi se pare de o gravitate extremă; pentru ea, într-o societate cu o cultură democratică de bază şi cu instituţii care funcţionează, cel care rosteşte aceste cuvinte ar trebui adus în faţa justiţiei. Nu voi face efortul să-i reamintesc senatorului, alegătorilor şi cititorilor lui că proiectul Drepturilor omului, aşa cum a fost conceput acum două secole şi cum a fost revăzut după tragediile din secolul XX, are în vedere atît cetăţenii care se bucură de toate drepturile pe care i le dau Constituţia şi legile statului în care trăieşte, dar şi (mai ales), acele categorii sociale, etnice, religioase etc. care, din varii motive politice, militare, sau naturale, îşi pierd orice calitate şi orice drept pentru a rămîne „simpli oameni”, simple „vieţi nude” expuse oricărui capriciu şi oricărei ameninţări la adresa vieţii şi demnităţii lor.

4. Să poţi spune că „ţiganii nu sînt oameni”, deci nu beneficiază de drepturile oamenilor „normali” nu dovedeşte doar imbecilitatea unui om politic oarecare ci, de mai bine de o sută cincizeci de ani încoace, de cînd există stat pretins modern în România, că acest stat a eşuat sistematic în politicile sale sociale. Romii sînt doar vîrful unui aisberg, minoritatea vizibilă a unei politici continue, din secolul al XIX-lea încoace, trecînd prin regimul comunist şi prin toate mascaradele postcomuniste, care se dovedeşte falimentară în orice construcţie a unui proiect de integrare socială. Uşurinţa cu care am fi gata să-i trimitem în India, în deşert sau în lagăre de exterminare este, desigur, dovada unei educaţii tot mai precare la nivelul întregii societăţi româneşti, de la copilul ameninţat că va fi dat la ţigani (la unguri sau la negri, tot un drac) dacă nu ascultă, pînă la senatorul care ne ameninţă cu ţiganii ce riscă să se înmulţească în preajma casei noastre dacă-i lăsăm, noi majoritarii, s-o facă. Dar această uşurinţă mai dă seama, în sfîrşit, de faptul că niciodată, cel puţin în ultimii douăzeci de ani, statul român n-a luat în serios în strategiile sale politico-sociale problema integrării şi a excluderii sociale. Romii sînt victima colaterală şi cea mai vizibilă a acestui simulacru politic, a imposturii şi superficialităţii cu care problemele sociale sînt tratate într-o ţară care a trecut inconştientă într-o logică generalizată a inegalităţii. Spectrul măririi inegalităţilor şi a rupturii relaţiilor sociale ne ameninţă azi pe tot mai mulţi dintre noi. Însă atîta vreme cît îi avem pe romi/ţigani/parpangheli/”bronzo-nervozaţi” pe cap, putem sta liniştiţi. Pînă la urmă, romul expulzat din Franţa e un motiv de bucurie pentru noi, aşa cum este victima unui atac terorist, a unor inundaţii sau catastrofe naturale: se poate şi mai rău, deci, dragi români, încă-i bine.