Dacă aruncăm o privire peste acest grafic minunat întocmit de prietenii noștri de la The Economist, putem deduce cel puțin trei chestii capitale.
Mai întâi că, în mod contrar doxei curente care susține că guvernele responsabile de dreapta umplu vistieria de bani în timp ce cele de stânga, prin populismul lor ireductibil, o golesc în doi timpi și trei mișcări, datoriile publice din statele cu model neoliberal sunt cel puțin egale, dacă nu mai mari, comparativ cu cele din statele cu regim social-democrat, dacă așa ceva mai există pe undeva prin lume. De fapt, pe locurile fruntașe la datorii publice sunt chiar țările care au susținut cel mai vehement principiile neoliberalismului: 1.25 mii de miliarde (82.4% din PIB) pentru Canada, 1.6 mii de miliarde (75% din PIB) pentru Marea Britanie, iar detașat în fruntea listei de datornici, evident Statele Unite, cu nu mai puțin de 8.5 mii de miliarde de dolari (58% din PIB), o sumă egală, practic, cu datoria cumulată a următoarelor 5 (cinci) state din lista de rău platnici. Desigur, nici reprezentantele modelului european de social-democrație nu stau prea bine: 2.2 mii de miliarde (118%) pentru Italia, 2 mii de miliarde (82% din PIB) pentru Franța și 2.3 mii de miliarde (75% din PIB) pentru Germania. Sau oare Silvio Berlusconi, Agela Merkel si Nicolas Sarkozy nu-s cumva de stânga?
În al doilea rând, harta noastră interactivă ne mai dezvăluie ceva: discursul economico-politic dominant pretinde că măsurile de austeritate nu sunt decât un răspuns firesc la starea economică, și că intensitatea lor nu este decât măsura frumos proporționată cu gravitatea acesteia. Bullshit. Care au fost măsurile de austeritate adoptate de guvernele țărilor din capul listei de datornici? În Franța, vârsta de pensionare va trece progresiv de la 60 la 62 de ani iar celor cu veniturile cele mai mari li se vor mări impozitele cu 1%. În Italia salariile bugetarilor vor fi înghețate pentru următorii trei ani, iar celor mai bine plătiți din sectorul public li se vor reduce progresiv veniturile cu 10%. În Marea Britanie, taxa pe valoare adăugată va crește cu 2.5 procente, ajungând la 20% și salariile din sectorul bugetar vor fi înghețate pentru doi ani. În Germania alocațiile pentru părinți vor fi reduse, 10 000 de posturi din sectorul bugetar vor fi eliminate progresiv, pe durata a patru ani, iar construcția palatului baroc Stadtschloss din Berlin va fi amânată. În ce privește fruntașul listei, Statele Unite, nu există urmă de măsuri de austeritate aici. Să coborâm acum mai jos în listă, până la, să zicem, România. Datoria publică a statului român este de 45 de miliarde, reprezentând 31% din PIB. Lăsăm deoparte faptul că mare parte din această sumă constituie, de fapt, datorii private ale băncilor și companiilor de asigurări străine, pe care statul – strâns fiind cu ușa sau din simpla dorință de a fi premiantul clasei la lecția de neoliberalism – și le-a asumat în numele nostru. Atât cât e, datoria noastră publică este de 50 de ori mai mică decât a Italiei și de aproape 200 de ori mai mică decât a Statelor Unite. Cu toate astea, măsurile de austeritate adoptate la noi sunt de cincizeci de ori mai dure decât în Italia și de douăsute de ori mai aspre decât în SUA: reduceri salariale de 25% pentru tot sectorul bugetar, indiferent de venit, creșterea taxei pe valoare adăugată cu 5%, înghețarea posturilor din sectorul public, reduceri de zeci de mii de locuri de muncă din același sector etc. etc. Aceleași măsuri de austeritate total disproporționate cu realitatea economică afectează însă și alte state din regiune: în Letonia, de pildă, cu 10 miliarde datorie publică (44% din PIB), salariile bugetarilor au fost tăiate cu 50%. Lituania, cu 12 miliarde datorie (37% din PIB), a operat reduceri salariale în sectorul bugetar de 12-30%, a scăzut pensiile cu 5% și a majorat taxa pe valoare adăugată cu 3% (de la 18 la 21). Ce înseamnă toate astea? Înseamnă că, dacă economia este într-adevăr simplă știință matematică, în care un set de circumstanțe obiective și imparțiale cer un set de măsuri la fel de obiective și imparțiale, atunci cu siguranță această algebră guvernativă are unele axiome aici, la periferia capitalului, și cu totul altele, acolo, în cartierul său general. Și că între cele două economii politice, la fel de asemănătoare una cu alta ca geometria euclidiană și cea neeuclidiană, se insinuează o fractură și un antagonism politic.
În fine, ce ne spun toate astea în legătură cu faimoasa „ajustare structurală”, pe care țările în curs de dezvoltare se cuvine să o realizeze dacă vor să intre în armonie cu mersul lin al economiei neoliberale din țările dezvoltate? Din toate datele de mai sus, culese, ca să nu ne acuze nimeni că umblăm cu cărțile măsluite, numai de pe site-uri prietene ale capitalului (The Economist, site-ul OECD), rezultă că, în mod contrar viziunii neoliberale idilice, în care periferia trebuie să treacă printr-o tranziție dură, dar meritată, pentru a intra în normalitatea capitalismului dezvoltat, lucrurile stau exact pe dos: contradicția structurală a capitalismului se manifestă în modul cel mai acut tocmai în capitalele sale. Doar că, prin măsuri de data asta curat politice și nicidecum economice, aceste contradicții sunt soluționate prin trimiterea lor la periferie: prin outsourcing. Dacă de ajustare structurală e într-adevăr vorba, atunci nu poate fi decât în acest sens: nu noi trebuie să ne ajustăm structural la principiile lor, ci noi suntem ajustarea lor structurală, contradicția lor externalizată.
