În octombrie 2010, platforma Elance, care se ocupă cu oferte de muncă și intermediere între freelanceri și potențialii lor clienți, a lansat aplicația Work View Payment. Progrămelul, aparent atât de practic și nevinovat, adâncește și dezvăluie totodată paradoxurile și contradicțiile fondatoare ale categoriei sociale a freelancerilor[i]. Și mai mult, prin aceasta, prin statutul de viitor anterior, de distopie printre noi pe care-l are freelancerul, el prevestește evoluția contractului social de muncă pentru noi toți, raporturile de producție care ne așteaptă imediat după colț. Despre ce este vorba?
„Work View Payment Protection ensures payment for project hours freelancers have previously agreed to with their clients and have documented using Elance’s Tracker with Work ViewTM feature…[ii] The freelancer must use Tracker with Work View™ turned on while performing the work to document their hours billed… With Work ViewTM, freelancers can document their work as it progresses by streaming screenshots and comments into the Work ViewTMsection of the Workroom. Clients can view the work in real-time and provide timely input and guidance. With Work ViewTM, clients verify they are paying only for hours worked by the freelancer…”[iii]
Pe scurt, un software care asigură supravegherea imediată și constantă a muncii freelancer-ului de către contractantul său, precum și cuantificarea exactă, la secundă, a ritmului și timpului său de muncă, prin capturarea repetată de screenshot-uri ale monitorului. Și astfel, tiptil și pe nebănuite, biciul muncii abstracte pătrunde și în ultima redută de „muncă imaterială”, în căminul de independență și individualitate neatârnată al burgheziei capitalismului nostru postmaterial. De-acum înainte, freelancer-ul, acest dandy al artei contemporane de supraviețuire, își va instala – dacă vrea să-i fie garantată plata pentru munca depusă, acesta fiind marele avantaj trâmbițat al soft-ului Work View – singur panopticonul la domiciliu și va ponta punctual, în competiție liberă cu colegii săi de pretutindeni și într-o licitație continuă to the bottom, după cele mai stringente constrângeri ale „timpului socialmente necesar”. În tot răul e-un bine, și din tot acest orizont distopic care se deschide în fața noastră să desprindem măcar vestea bună că Marx va fi avut, din nou, dreptate, și că stadiul actual al „capitalismului cognitiv” bazat pe „muncă imaterială”, departe de a contrazice modelul său al capitalismului ca organizare socială realizată prin medierea muncii abstracte, nu face decât să-l confirme și să-l conducă la ultimele sale consecințe.
Paradoxul condiției freelancer-ului constă în această combinație de autonomie relativă și vulnerabilitate completă față de imperativele și constrângerile capitalului; mai mult, constă în relația bizară care se stabilește între aceste două aspecte, în modul în care ceea ce pare să trimită dincolo de capitalism (semi-independența lucrătorului, creativitatea muncii sale, caracterul eminamente social al cunoștințelor și abilităților sale) este resimțit, concret, ca tot atâtea realități de semn contrar (ștergerea oricărei distincții între timp liber și timp de muncă, izolare și pasivitate politică, rutinizare și cuantificare strictă a muncii). Astfel, capitalismul freelancerului, pe cât e de postmodern, curat și maleabil, pe atât e de brut și originar: e capitalismul (re)ajuns în starea sa de natură, cu proletarul adus la stadiul de rezistență și organizare politică al bunului sălbatic. Exemplul recurent la care apelează obsesiv mai toate modelele de apologie ale pieței libere, cu Robinson și Vineri în rolurile de strămoși fondatori ai capitalismului, își găsește aici o posibilă explicație. Tot de-aici derivă și ecourile de preistorie a capitalismului care răsună în acest aranjament ai zice atât de SF al relațiilor de producție. Stranii rezonanțe între, de pildă, condiția freelancer-ului și așa numitul „putting out system”, stadiul premergător concentrării în manufacturi a proletariatului, faza în care munca era contractată la domiciliu – țăranul devenind astfel proletar fără a se elibera de dezavantajele condiției de țăran și fără a câștiga minimele avantaje (de organizare și reprezentare) ale condiției de proletar. Sau mireasma de neoiobăgie – free slave labour – pe care condiția de freelancer o respiră: faptul că atât neoiobagul lui Gherea, cât și freelancer-ul sunt în posesia mijloacelor de producție – vitele într-un caz, laptopul în celălalt – dar că această proprietate juridică nu este în realitate decât o transferare dureroasă a costurilor cu capitalul fix de pe umerii capitalistului pe umerii post- sau pre-proletarului. Din aceste perspective, freelancerul e combinația perfectă de postmodernitate și ev mediu, muncitorul ideal, care-și aduce singur fabrica și materia primă la serviciu, și care a învățat de-acum să fie atât de independent încât să se ducă pe banii lui proprii la școală, spital, tribunal, respectiv morgă[iv].
Prin definiție, condiția de proletar era, într-un anumit sens, juridico-cinic, o condiție de dublă libertate: libertatea față de mijloacele de supraviețuire și libertatea de a se arunca pe piața forței de muncă. În cazul freelancer-ului, această condiție juridică, de pornire, a proletariatului devine o condiție oarecum cotidiană, stadiul crud, existențialist al raporturilor de producție: freelancer-ul rămâne liber – de contract social, de includere efectivă în relatiile de producție și, implicit, de un anumit grad de reprezentare politică – chiar și atunci când e angajat. Figură ultimă a „eliberării muncii”, el e, într-un fel, proletarul la puterea a doua: inclus ca exclus în raporturile de producție; integrat ca exploatare, exclus ca reproducere și reprezentare. Dacă, în schema clasică, în prețul forței de muncă intra întotdeauna și o componentă istorică și socială, sedimentări ale negocierilor și luptelor anterioare, un acord colectiv asupra a ceea ce poate trece drept acceptabil, în cazul freelancer-ului aceste negocieri pornesc întotdeauna de la zero, iar componenta „socială” și „politică” din prețul forței de muncă e de la bun început evacuată. Munca sa liberă, libertatea muncii sale se traduce într-o expunere directă și neîntreruptă la capital, într-o reînscenare perpetuă a scenei primare a contractului cu capitalul. Simultan middle class și lumpen, freelancer-ul lucrează direct din armata de rezervă pe care n-o părăsește vreodată, rămâne șomer chiar și atunci când muncește.
Dar destul despre relațiile de producție. Să vedem mai bine, pentru încheiere, cum stau lucrurile cu forțele de producție în cazul fascinantei clase a freelancer-ilor. Se verifică oare și aici teza conform căreia relațiile de producție capitaliste, și cu atât mai mult cele târziu capitaliste, ar conduce inevitabil la o dezvoltare a forțelor de producție – a potențialului lor politic și social – în cele din urmă revoluționară, care să nu mai poată fi închisă în aceleași raporturi de producție? Sau, în termeni mai puțin tehnici, putem semnala, undeva, dovezi ale unui început de rezistență organizată, colectivă, de clasă, a freelancerilor față de aceste evoluții recente ale condiției lor? La capătul unei îndelungate – poate nu tocmai exhaustive – cercetări pe internet, am găsit un singur site în care să pot înregistra rudimentele unei poziții comune, principiale asupra acestui subiect. Astfel, conform site-ului 72 insider tips for elance writers[v], primele trei motive pentru care comunitatea freelancer-ilor ar trebui să refuze cu orice preț acest program și acest nou contract de angajare ar fi, în ordine: pentru că e „unreliable”, pentru că „it puts your privacy at risk” și, mai mult de-atât, pentru că „it slows down your computer”. Cum se zice, nu e tragedie fără umbra farsei sale, iar să vezi freelancer-ul purtând bătălii pentru mai multă viață privată și extra-productivitate tocmai la locul de muncă (pe care nu-l are), și în condițiile în care contradicțiile sale decurg tocmai dintr-un exces de privatizare, de separare și expunere neputincioasă față de piață, e ceva ce ține într-adevăr de rezerva inepuizabilă de umor negru a istoriei. Cum ar zice Zizek, situația e catastrofală, însă nu și serioasă.
[i] Categoria freelancerilor e o categorie eminamente poliformă și versatilă. Portretul robot sau modelul zero la care ne referim aici bifează mai mult sau mai puțin următoarele semnalmente, apud. Wikipedia: „Freelancing, like other forms of casual labor, can be precarious work… Beside the lack of job security, many freelancers also report the ongoing hassle of dealing with employers who don’t pay on time and the possibility of long periods without work. Additionally, freelancers do not receive employment benefits such as a pension, sick leave, paid holidays, bonuses or health insurance… Freelancers often earn less than their employed counterparts. While most freelancers have at least ten years of experience prior to working independently, experienced freelancers do not always earn an income equal to that of full-time employment… Freelancers tend to attract low paying clients that, although demanding very high standards, pay $10 per hour or less… Working from home is often cited as an attractive feature of freelancing, yet research suggests working from home introduces new sets of constraints for the process of doing work, particularly for married women with families, who continue to bear the brunt of household chores and child care despite increases in their paid work time… Freelancers often must handle contracts, legal issues, accounting, marketing, and other business functions by themselves. If they do choose to pay for professional services, they can sometimes turn into significant out-of-pocket expenses. Working hours can extend beyond the standard working day and working week. (http://en.wikipedia.org/wiki/Freelancer)
[iii] http://elance.zendesk.com/entries/23435111-How-Does-Work-View-Help-Freelancers-Manage-Hourly-Jobs-
[iv] De-aici, din această transferare pe umerii post-angajatului a costurilor cu capitalul fix și a costurilor propriei sale reproduceri sociale și culturale, derivă aparenta generozitate a tarifelor cu care e, de obicei, plătită această muncă, mai ales în comparație cu tarifele orare de care se bucură ultimii urmași ai proletariatului clasic. Ca dovadă că această retribuție „pe merit” tinde totuși să fie restrictivă, adesea chiar sub valoarea forței de muncă, e frecvența cu care post-proletarii sunt nevoiți să recurgă la credite și alte soluții extreme pentru a-și menține statutul de clasă independentă, non-proletară, mijlocie. Nivelul retribuției freelancer-ilor e doar atât de mare încât să poată juca rolul de miraj al clasei de mijloc, de iepure după care să tot alerge freelancer-ul în goana după prinderea propriului său statut. Aici, iluzia independenței susține realitatea includerii sale particulare în raporturile de producție, tot așa cum cea din urmă o hrănește constant pe cea dintâi.