Crack-ul capitalismului neoliberal, a se citi “criza”, a oferit în anul 2008 momentul potrivit pentru a construi o nouă Europă. Pentru aceasta era necesar să se pună capăt dictatelor financiare şi să se realizeze o profundă reformă instituţională care să dea un caracter civic şi social unei Uniuni Europene construită pentru lumea afacerilor. Un “New Green Deal”, cum se spunea în acel moment, care să folosească criza drept motiv pentru a înfrunta o criză mai gravă, cea a schimbării climatice şi a tranziţiei energetice. Pentru a intra în astfel de abordări, era necesară asumarea riscului, aşa cum a riscat Gorbaciov în URSS, era nevoie de curaj şi idealuri. Prea mult pentru politicienii de rutină care domină peisajul din Lisabona până în Varsovia. Prin urmare s-a continuat cu aceeaşi politică. S-a repetat comportamentul lui Brejnev din URSS, care a evitat o criză prin negarea ei, ceea ce a dus la o criză mai profundă, implicând falimentarea statului sovietic cu douăzeci de ani mai târziu. Nu există nicio îndoială: suntem direcţionaţi spre un al doilea faliment. Acesta însă nu se va produce în douăzeci de ani, ci în destul de scurt timp. Ne fac să credem că această criză constă în insolvenţa tărilor din sudul Europei, sugerând conflicte de interese între cetăţenii greci şi germani, când este vorba exclusiv de o problemă de capital, dat fiind că principalele bănci europene implicate, băncile din Germania, Franţa şi Marea Britanie sunt afectate până la sufocare de spargerea bulelor imobiliare. În loc de a acţiona împotriva elementelor care au dus la producerea crizei, adică împotriva liberalizării nereglementate, Bruxelles şi Berlin, urmaţi din spate de ceilalţi membri, menţin această situaţie injectând bani în ţările periferice. Astfel se câştigă doar timp, prin intermediul unui mecanism care seamănă foarte mult cu o piramidă financiară ce alterează doar structura datoriei, prin naţionalizarea ei, nu şi valoarea acesteia.
Afacerea finanţării private a statelor
În Grecia datoria nu se scade, ci doar creşte. Ceea ce se diminuează este expunerea la risc a sectorului privat (bănci, agenţii de asigurare şi fonduri de investiţii), datorită naţionalizării riscurilor, strategie impusă de Bănca Centrală Europeană pentru operaţiunile sale. Una dintre probleme constă în faptul că statele se finanţează prin intermediul pieţelor, şi nu direct de la Banca Centrală Europeană.
Banca Centrală Europeană împrumută banii cu o dobândă de 1,25% băncilor, care la rândul lor împrumută aceşti bani statelor, însă cu o dobândă mult mai ridicată. De exemplu, Austriei îi oferă împrumuturi cu o dobândă de 4,05%. Dacă Austria ar fi fost finanţată direct de Banca Centrală Europeană, în 2010 ar fi economisit 4,6 miliarde de euro. În acelaşi scenariu, Germania ar economisi 25 de miliarde anuale. Iar pachetul de ajutoare pentru Grecia ar cântări mai puţin.
În acest moment, Grecia plăteşte o dobândă medie de 4,68% pentru datoria sa, ceea ce înseamnă că Atena plăteşte 15 miliarde de euro anual doar cu titlu de dobândă, fără a reduce cu niciun cent datoria sa. Prin urmare, se alocă un procentaj de 29% din veniturile anuale (55 de miliarde) pentru plata dobânzilor: aproape un euro din trei merg la bănci. Fără operaţiunile nereglementate ale băncilor şi fără lipsa de responsabilitate a acestora (investind în afaceri meridionale pe cât de stupide şi fantomatice, pe atât de rentabile), nu s-ar fi ajuns niciodată la situaţia actuală. Dacă în locul acestei scheme, Banca Centrală Europeană ar fi împrumutat banii la o dobândă de 0,5%, Grecia ar fi plătit o dobândă de 1,7 miliarde în loc de 15 şi s-ar fi îndatorat cu suma de 6,4 miliarde în loc de 20,6 miliarde.
Politburó-ul comandă
De trei ani Banca Centrală Europeană pune în practică acest sistem de subvenţionare a băncii private pe seama contribuabilului fără ca instituţiile să spună nici pâs. De un an, pseudonimul subvenţionării publice a băncilor este “salvarea Greciei”, “salvarea Irlandei”, “salvarea Portugaliei” (cu mulţi bani ai spaniolilor în joc), etc.
Parlamentele şi “instituţiile noastre democratice” au în acest proces un rol asemănător cu cel al Adunării Naţionale a Poporului din Corea de Nord când e vorba de viitorul ţării, adică egal cu zero. Cine comandă este biroul politic neales al puterilor factice oligarhice. Începând cu poziţia centrală (Bruxelles, Berlin, FMI) acest birou politic a şantajat fără bun simţ Grecia, spunându-i textual că, în cazul neaprobării noilor măsuri de austeritate şi a programului de privatizare, nu i se vor oferi noile credite pentru a doua operaţiune de răscumpărare a datoriei, şi inclusiv vor fi retrase cele care fuseseră deja acordate. E ceea ce Marlon Brando numeşte în “Naşul” o propunere care din start nu poate fi respinsă.
Noul Ministru al Finanțelor din Grecia, Evangelos Venizelos, recunoaşte că executivul din Atena nu guvernează, ci se limitează la “îndeplinirea ordinelor”. Ziarul Kathimerini observă că, “o ţară întreagă a fost transformată în provincia unui imperiu mai degrabă economic decât politic, care, la rândul său este sechestrat de o întreagă serie de companii de investiţii şi agenţii de calificare cu puteri uriaşe şi aspiraţii lacome”.
Să aplicăm măsuri de austeritate, să privatizăm, să înnebunim
Cu a doua operaţiune de salvare a Greciei vin şi măsurile de austeritate pentru reducerea cheltuielilor cu 28 de miliarde de euro până în anul 2015, un procentaj de 12% din PIB. Această nouă reducere va asfixia şi mai mult orice perspectivă de creştere economică. Impozitele vor creşte, dar nu se vor încasa sume mai ridicate deoarece cetăţenii greci vor nega plata acestora în semn de protest. 50 de miliarde ar trebui să provină din privatizarea a 850 de porturi, 39 de aeroporturi, autostrăzi, reţele de căi ferate, cazinouri, bănci, companii electrice, până și din loteria naţională. Mulţi observatori consideră însă că este greu să se vândă acest pachet, inclusiv la preţ de sold. Motivul este faptul că la nivelul politburó-ului deja nu se mai pun întrebări referitor la probabilitatea falimentării Greciei, ci doar când se va produce acest faliment şi în ce condiţii. În faţa perspectivei unui faliment şi a reintroducerii drahmei, nimeni nu va cumpăra nimic în Grecia, oricât de ieftină ar fi oferta.
Jefuirea Greciei este o strategie cu un caracter destructiv clar şi cu un efect imediat. Dincolo de promovarea din inerţie a unor interese egoiste, după toate probabilităţile, politburó-ul nu ştie unde vom ajunge. În acest moment, problema este organizarea unui “faliment suav” pentru Grecia, cât mai puţin traumatizant pentru restul sistemului european, oferind o soluţie de azi pe mâine. Mai târziu vom vedea ce se va întâmpla.
În Grecia apare la orizont colapsul social. Întreaga societate este invitată să înnebunească şi să se resemneze. Regimul politic corespunzător unei societăţi alienate nu este democraţia, nici măcar actuala sa caricatură, ci dictatura. Este ceea ce se întâmplă atunci când economiile unei persoane obţinute pe parcursul întregii vieţi nu mai pot servi pentru o pensie demnă, ci abia acoperă preţul unei perechi de pantofi, aşa cum s-a întâmplat în 1992 în Rusia lui Boris Elţîn, instaurator în 1993 al actualei autocraţii prezidenţiale oligarhice ruse cu aplauzele Occidentului. Actuala politică europeană vizează demontarea progresului câştigat în jumătate de secol. Există deja un antecedent în America Latină sau în Rusia. Acum impun aceste măsuri Greciei, dar după Grecia vin celelalte state, mai întâi Irlanda şi Portugalia, apoi Spania şi Italia. Nici Franţa nu se salvează. Inclusiv în Germania, considerată un model de succes, este evidentă degradarea condiţiilor sociale şi de muncă.
Ascultăm primele ritmuri ale unei reacţii conservatoare şi catastrofice la nivel european. Nu cred ca europenii vor fi atât de blânzi ca ruşii în anii nouăzeci. Cu un viitor guvern de dreapta cu majoritate absolută şi indignaţii care prin rădăcini, Spania ar putea fi un cadru central. Este clar că un “New Green Deal” european este absolut imposibil fără intervenţia cetăţenilor. Ne aşteaptă evenimente importante.
Traducere: Corina Tulbure