La invitația fondului „Strateghia – 2020”, Moscova a fost gazda clasicului gândirii sociologice a veacului XX, Zygmunt Bauman, care a vorbit despre transformarea omenirii într-un arhipelag al diasporelor. Zygmunt Bauman s-a născut în 1925, în orașul polonez Poznan. Părăsind Polonia ocupată de naziști, familia lui Bauman s-a refugiat în URSS la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Viitorul sociolog și filozof s-a înrolat voluntar pe front, luptând de partea doctrinei comuniste, în cadrul detașamentului prosovietic al Armatei Ludowa, primind apoi, pentru curajul său, medalia Crucii de Război. La finele războiului, Bauman a revenit în Polonia și s-a înscris la studiile de sociologie de la Academia de Studii Sociale din Varșovia, iar mai târziu – la Facultatea de Filozofie a Universității din Varșovia. În 1964 publică volumul Scjologia na co dzień [Sociologia cea de toate zilele], în care expune principalele idei ale teoriilor critice ale marxismului occidental, ceea ce a dus la excluderea lui Bauman din cadrul Partidului Polonez Muncitoresc Unit. Epurările antisemite din 1968 l-au forțat pe sociolog să părăsească țara, retrăgându-i-se și cetățenia. Emigrând în Israel, Bauman a predat până în 1971 în universitățile din Tel-Aviv și Haifa. Mai târziu a fost invitat în Marea Britanie ca profesor la Universitatea din Leeds. În 1990 Bauman a devenit profesor emerit al acestei universități, iar în 2010 a fondat Institutul Bauman. Domeniul de preocupări al savantului include problemele societății moderne, teoria postmodernității și a globalizării, mecanismele de construcție ale imaginii „celuilalt”.
Cum vi se pare Moscova?
Mă aflu de trei zile la Moscova și, dacă e să fiu sincer, am obosit. E un oraș foarte viu, cu mulți oameni, multe întrebări. În comparație cu perioada perestroikăi, capitala s-a schimbat incredibil de mult. Îmi amintesc că prin 1988, când am venit la Moscova, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la un magazin de cărți de pe Kuznețkii Most: găseai acolo diverse curiozități buchiniste. Însă foarte curând am început să am îndoieli că voi putea ajunge undeva în general, pietrele caldarâmului zăceau care încotro. Străzile erau distruse, parcă demonstrând înadins că ordinea a luat sfârșit. Dar există ceva dezagreabil și în Moscova de astăzi. Sunt mulți care-și afișează bogăția cu ostentație. În același timp, în alte părți, sărăcia îți sare brusc în ochi. Dar Moscova nu e o excepție, și la Londra există aceste stratificări. Însă aici, probabil, sunt ceva mai evidente.
Mai aveți vreun coleg de generație în Rusia?
În această călătorie am de gând să mă întâlnesc cu bunul și vechiul meu prieten, sociologul Vladimir Iadovîi.
Dar, în general, când mi se pune întrebarea asta, încep să mă simt ca un mastodont supraviețuitor al unor vremuri demult apuse, pentru că majoritatea prietenilor mei apropiați nu se mai află printre noi, chiar dacă mulți dintre ei erau mai tineri decât mine. Și-acum stau și mă-ntreb, cu ce drept am rămas eu aici și nu ei? Merab Mamardașvili, Boris Grușin, Vladimir Șubkin – mulți din ei s-au dus.
Am un rol respectabil, dar nu și de invidiat: mă simt de parcă ar trebui să răspund pentru toată acea generație de sociologi. E drept că m-au invitat în Rusia parcă așteptând de la mine să rostesc nu știu ce mare adevăr înțelept, care, habar n-am de ce, aici ar lipsi. Și mă tem foarte mult să nu vă dezamăgesc, pentru că nu dețin un asemenea adevăr.
Apropo de generația dumneavoastră, care a trecut prin multe: care a fost pentru voi cel mai important eveniment al secolului XX? Au existat, poate, astfel de evenimente-cheie, care să schimbe reprezentarea omului despre sine și despre viață?
Mi-e greu să vorbesc despre anumite momente concrete, pentru că, în calitate de sociolog, mă preocupă în principal ceea ce am putea numi ruptură, schimbare de direcție în viață, cultură și altele asemenea. Nișa mea o formează tendințele. Bineînțeles, aici survine un șir întreg de procese, despre care se poate vorbi ca despre niște momente-cheie. O să le enumer fără nici un fel de ordine, bine? Rămâne să decideți voi și cititorii ce e important aici și ce nu e. Primul care-mi vine-n minte este faptul că a evoluat potențialul cruzimii umane. Oamenii care intrau în veacul XX erau de o naivitate infantilă, lucru pe care noi – martori ai experimentelor cruzimii, atât în partea de extremă stânga, cât și în partea de extremă dreapta a spectrului politic – nu ni-l mai putem permite. Violența pe scară largă a lăsat o urmă de neșters asupra reprezentării pe care o avem despre noi înșine și despre organizarea socială. În particular, cel mai mult a pierdut din atractivitate visul unei ordini ideale: doar știm către ce ne îndreaptă, în realitate, oamenii aflați la putere sau care tind către ea. O altă schimbare semnificativă: trecerea de la o societate de producători la o societate de consumatori. Dar lucrurile astea le-ați cunoscut aici și le știți mai bine decât mine: în Moscova, această trecere s-a petrecut în ultimii 15-20 de ani, și ați văzut ce poate aduce cu sine. Grijile noastre cotidiene și țelurile noastre au sărit de pe axa lor, în sensul că toate au ajuns cumva să-și găsească împlinirea la magazin și pe piața de prestări servicii.
În ultima vreme au avut loc și câteva schimbări ale specificităților geopolitice. Una din aceste schimbări este colapsul a ceea ce eu numesc „troiță profană”. Troița este unitatea teritorială, un stat – o națiune, care a determinat mai bine de 200 de ani harta politică a lumii. Și iată, se pare, în secolul XX ea a eșuat, planeta a început să se preschimbe într-un arhipelag al diasporelor. Totul ține de trecut, statul și națiunea funcționează pe cont propriu.
Cum evaluați acest proces? Căci statul național, despre care vorbiți, a dat naștere actualei democrații europene. Iar lumea, lăsată la voia diasporelor, riscă să degenereze naționalismul social civilizat în unul agresiv etnicist.
De fapt, cred că prăbușirea „troițelor” ne va îndrepta către ceva mai bun. Mai întâi, va trebui să înțelegem că nimic nu va mai fi ca înainte: epoca în care predecesorii noștri pretindeau asimilarea imigranților, cerându-le să fie exact ca ei, a dispărut cu desăvârșire. Turcii care lucrează acum în Germania vor să devină cetățeni ai acestei țări, însă nu veți reuși niciodată să le explicați de ce trebuie să înceteze să mai fie turci. Civilizația turcă este la fel de veche precum cea germană, ei nu au de ce să le fie rușine. Oamenii nu mai sunt dispuși să-și dea capitalul cultural în schimbul cetățeniei. De aceea, trebuie găsite noi metode de conviețuire.
Vremurile s-au schimbat. Pentru „a fi el însuși”, pentru a se simți confortabil cu sine, polonezul nu mai este nevoit să zacă în interiorul granițelor statului „său”. El poate locui în diasporă – în Anglia, Irlanda, Suedia, Germania, Spania, rămânând în același timp cât se poate de polonez. Când în 1968 am părăsit țara, am avut sentimentul că nu mă voi mai întoarce niciodată înapoi. Nu demult, jurnaliștii polonezi au efectuat un sondaj de opinie în rândul a 1,5 milioane de compatrioți din diaspora lor din Anglia, încercând să afle ce preferă, să se stabilească în străinătate ori să se întoarcă acasă. S-a dovedit că oamenii nu au înțeles pur și simplu ce sunt întrebați: astăzi au un loc de muncă bun aici, mâine – dincolo, doar n-o să-și schimbe naționalitatea de fiecare dată când trec dintr-o țară în alta! De fapt, reprezentanții diasporei suferă de păcatul dublei loialități, un păcat de neiertat din perspectiva politicienilor de-acum o sută de ani. Ei sunt loiali în relațiile cu statul în care locuiesc, dar sunt loiali și în relațiile cu țara din care provin. Și nu există nici o contradicție aici.
Cu toate acestea, colapsul multiculturalismului a fost anunțat cu surle și trâmbițe. Nu credeți că există totuși anumite contradicții, măcar și pentru faptul că dimensiunea națională devine adesea, pentru reprezentanții diasporei, mai importantă decât aceea statală?
În cele din urmă, subiectul acesta se reduce la diferențele dintre monoteism și politeism. Mesajul monoteist de la Ierusalim afirmă că există un singur Dumnezeu, și nu trebuie să avem alții înafară de acela. Roma l-a tradus într-o formă cu totul diferită. Atunci când legiunile ei ocupau un teritoriu nou, localnicii primeau cu toții, fără excepție, cetățenia romană, drepturi și mijloace egale, iar vârstnicii erau adoptați de către senat. În plus, în Panteon era instalată statuia sculpturală a noului zeu, respectat pe teritoriul proaspăt alipit. Sunt două căi diferite de coabitare cu eterogenitatea – se poate așa, dar se poate și altfel. Pe mine mă îngrijorează perspectiva monoteistă de abordare a viitorului. Un singur stat planetar ar fi cea mai mare nenorocire pentru omenire, pentru că n-am mai avea unde să fugim. Imaginați-vă: un singur stat pe toată planeta! Fără scăpare! Așa că o rezolvare politeistă e mai pe gustul meu.
Pe lângă toate acestea, coabitarea eterogenă înseamnă și o bază mai bună pentru îmbogățirea culturii, pentru renașterea ei creativă. Filozoful Hannah Arendt îl aprecia foarte mult pe Lessing, unul din pionierii Iluminismului german, pentru că el s-a dovedit a fi singurul care a prevăzut acest fapt: eterogenitatea umanității nu va lua niciodată sfârșit, noi nu ne îndreptăm către uniformitate. Și era extrem de fericit cu această perspectivă. Pentru că tot ce creează viața în folosul vieții se naște din diferență, din dispută, din incompatibilitățile noastre. Iată de ce cred că separarea naționalității de un teritoriu anume este un pas extrem de important pentru toată omenirea, fie că a conștientizat acest lucru sau nu.
Dar nici fenomenul globalizării nu-l apreciați prea pozitiv. Prin ce vi se pare pernicios în faza lui actuală?
Aceasta e o altă schimbare caracteristică a secolului XX despre care trebuie discutat. A avut loc un divorț între două forțe pe care toți le-au considerat inseparabile până atunci: divorțul dintre puternicie și politică. Puternicia e o traducere mai adecvată a cuvântului german Macht, care nu este total identic cu puterea. Ideea e că semnificația cuvântului „putere” presupune două părți componente: puternicia sau forța și politica. Forța este capacitatea de a face lucruri, pe când politica este capacitatea de a decide ce lucruri trebuie făcute. Ambele părți componente au făcut până acum casă comună, care s-a numit statul național. Dar globalizarea, odată ce a început, a influențat treptat relația dintre cele două autorități. Puternicia a încetat dintr-odată să mai aibă legătură cu statul național, pătrunzând în câmp transnațional, în câmpul vărsămintelor, al afacerilor, amintind parcă de realitățile dure ale Vestului Sălbatic. În timp ce politica a rămas la ea acasă, ca-n vremuri străvechi. De aceea, puternicia își vede de treburile ei, liberă de absolut orice control politic. Deocamdată se globalizează acele forțe care fac abstracție de granițele de stat, de legile locale și de cutume, de orice principiu sau valoare. Spre exemplu, capitalul financiar. Până și guvernele celor mai mari state din lume nu dețin suficiente pârghii de control pentru a putea constrânge aceste forțe să se supună anumitor reguli prestabilite. Iar aceasta e o situație extrem de periculoasă, pentru că ne obligă să trăim într-o lume în care se poate întâmpla orice și în care nimic nu poate fi luat drept rezultat de succes.
Ironia istoriei a făcut ca nici unul din momentele-cheie ale veacului trecut, despre care am vorbit mai sus, să nu poată fi prevăzut. Toate momentele acelea au luat omenirea prin surprindere. Exemplul clasic este colapsul Uniunii Sovietice. În Occident exista o știință, fără egal în cadrul istoriilor financiare, prin cantitatea de cercetători, catedre, congrese… E vorba despre sovietologie. Ei și? Ea a produs două teorii ale interacțiunii capitalismului cu blocul sovietic. Se afirma că fie vor ajunge să se însușească reciproc, devenind la final un monolit inseparabil, fie se va ajunge la un conflict, iar oponenții-cheie se vor anihila reciproc (această teorie purta denumirea de MAD – mutually assured destruction, adică anihilare reciprocă asigurată). Nimănui nu i-a trecut prin cap că, într-un final, Uniunea Sovietica se va prăbuși sub apăsarea noilor provocări ale epocii modernității. Cum s-a văzut după aceea, comunismul a putut concura capitalismul atâta timp cât capitalismul aparținea societăților de producție. În acel moment se putea măsura calitatea vieții prin cantitatea de fontă și oțel produsă pe cap de locuitor. Iar pentru o astfel de sarcină comunismul era foarte bine pregătit. În schimb, Uniunea Sovietică fusese complet nepregătită pentru confruntarea cu societatea de consum. Dar cine cunoștea lucrurile astea în anii ’80?
Înseamnă că și astăzi, vorbind despre viitor, trebuie să admitem ceva inimaginabil.
Cea mai mare taină e nașterea tendințelor, căror le va fi dat să ne schimbe viața. Le remarcăm întotdeauna prea târziu. De aceea, de fiecare dată când sunt întrebat ce se va întâmpla peste câțiva ani, rămân uimit: cum aș putea să știu? Nici voi, nici eu nu putem cunoaște viitorul, pentru că viitorul nu există. Viitorul, în momentul în care începe să existe, nu mai este viitor, el devine prezent. În prezent nu putem decât presupune câte ceva, pornind din analiza tendințelor existente. Eu, spre exemplu, cred că timpul prezent este un timp al tranziției. Pentru o caracterizare ceva mai precisă, am împrumutat un concept din vremea Romei antice – Interregnum, adică anii dintre moartea sau asasinarea unui împărat și ivirea succesorului său. E o perioadă extrem de confuză, când încă nu e prea limpede ce reguli trebuie urmate. Vă amintiți, Lenin spunea că un context revoluționar există atunci când vechea conducere nu mai poate guverna ca altădată, iar oamenii nu mai vor să se supună vechii orânduiri. Antonio Gramsci a utilizat conceptul de Interregnum interpretându-l ca o secțiune de timp, când vechile instrumente de acțiune colectivă nu mai funcționează, iar cele noi încă nu s-au format. Ori s-au format, dar se manifestă atât de imperceptibil, că nici nu le poți remarca existența.
Particularitatea cazului nostru este că ne putem reprezenta grafic ceva. Iată, spre exemplu, o alegorie nimerită: imaginați-vă că urcăm cu toții pe panta cea mai abruptă a unui munte, am obosit, dar chiar dacă nu avem habar ce ne-așteaptă de partea cealaltă a crestei, nu putem zăbovi prea mult, căci un vânt puternic ce bate din coastă va smulge de la pământ toate corturile de îndată ce vom încerca să le montăm. Cu toate acestea, să coborâm înapoi nu putem, așa că vom continua ascensiunea.
O altă alegorie pe care o consider deosebit de emblematică este alegoria avionului. Stând liniștit în scaunul pasagerului, realizezi subit că în cabina pilotului nu se află nimeni, iar vocile gingașe care susură în boxe au fost cândva, undeva, înregistrate de către cineva pe o bandă magnetică. După care, îți dai seama că aeroportul pe care ar fi trebuit să aterizezi încă nu a fost construit. Ordinul de construcție a rămas înțepenit pe undeva prin birouri, sau ofisuri – cum spun rușii astăzi. Exact așa ne simțim noi acum, conștient sau nu, trăindu-ne viața în secolul XXI.
Se pare că, în astfel de condiții, Marele Inchizitor al lui Dostoievski are toate șansele să câștige în alegeri libere. Cum credeți, cum poate fi astăzi redus riscul costului libertății individuale?
Dumneavoastră atingeți aici un concept foarte vechi, acela al sclaviei voluntare. Primul care s-a aventurat să-l analizeze a fost Montaigne, într-un tratat atribuit, ce-i drept, prietenului său – Étienne de la Boétie. Încă de-atunci devenise limpede că responsabilitatea pentru propria viață, care apare odată cu libertatea, este o obligație apăsătoare și că oamenii preferă să o transfere altcuiva. Ei au nevoie de senzația unei nopți liniștite. Cred că necesitatea noastră imperioasă de a simplifica totul nu va aștepta prea mult, acum când ne aflăm într-un context intermediar, aflat între două puteri, și va începe să genereze întrebări destinate liderilor infailibili, cu privire la toate ideologiile explicative.
Altfel spus, după toate dezvăluirile secolului XX, ideologiile nu ne-au dezamăgit?
Dar ideologiile îndeplinesc o funcție psihologică extrem de importantă! Se știe foarte bine că ateiștii îi invidiază adesea pe cei credincioși, ei au impresia că acestora din urmă le e mai ușor să trăiască, din moment ce pentru ei toate lucrurile sunt clare. Cea mai cunoscută formă de ideologie contemporană sunt fundamentalismele de toate felurile. Și trebuie să recunoaștem sincer că, până nu vom ajunge de partea cealaltă a crestei muntelui și nu vom construi o societate nouă, bazată pe principii noi, vom fi nevoiți să viețuim în compania lor. Cred că ideologia este un comportament opus avertismentului dat de Kozma Prutkov: nu se poate înțelege ceea ce e de neînțeles. Ideologia afirmă că dă naștere unui tablou complet al tuturor comprehensiunilor, pentru a izgoni hazardul din câmpul istoriei. Îmi vin în minte acum două exemple din câmpul artei. Primul, din Pavilionul canceroșilor a lui Soljenițîn. Dacă vă amintiți, printre pacienții bolnavi de cancer, se afla acolo și un demnitar de partid, care-și începea ziua cu lectura editorialului din Pravda. Urma să aibă o operație extrem de complicată, însă el era fericit, pentru că viața lui era umplută cu ordine: el știa dis-de-dimineață despre ce să vorbească toată ziua, de ce să se teamă, ce nume să divulge și pe care să le evite. Acesta e unul din artificiile ideologiei – se bazează pe o forță omniscientă, care poate garanta calea și adevărul. Al doilea artificiu își găsește o ilustrare perfectă în exemplul dintr-o scenă din filmul lui Mihail Ciaureli, Kleatva [Jurământul] (1946). Există acolo un personaj fermecător – o mamă rusă. În timpul războiului, ea merge la Stalin pentru a-i arăta cât de mult suferă poporul, implorându-l să pună capăt sărăciei. Stalin o ascultă cu atenție și conchide: ai dreptate, maică. Trebuie să punem capăt războiului. Și-i pune capăt. Acesta e artificiul omnipotenței: atunci când crezi că există cineva care le poate pune pe toate la locul lor, trebuie doar să vrea. Dacă reperele tale se clatină, este foarte dificil să reziști acestor două artificii. Trebuie să ai o personalitate puternică.
Oamenii au nevoie de o ideologie fundamental nouă? Sau își poate recăpăta popularitatea ideea stângii? Revendicările dreptății sociale, care-i determină pe mulți să lupte împotriva realităților capitaliste, au fost foarte clar delimitate.
Perspectivele stângii se află astăzi, după toate aparențele, în criză. Explicația acestui fenomen, propusă de economistul rus Vladislav Inozemțev, este destul de convingătoare. El a fost atent la schimbările care au loc în morfologia societății. Înainte, toate circumstanțele cotidiene ale clasei muncitoare o obligau să acționeze în mod colectiv: câteva mii de oameni soseau la fabrică la 7 dimineața, apoi plecau la 6 seara, îndreptându-se către același cartier al aceluiași oraș. Ei au îmbrățișat cu ușurință ideea, lansată de Marx, că suferința lor e una de clasă, iar clasa – victima hoțiilor plusvalorii. Conform acestei teorii, bogăția proprietarilor era o consecință directă a muncii lor. În acest fel, destinul celor bogați și al celor săraci se aflau într-o interacțiune perpetuă. Dar ce avem astăzi? O societate de consumatori. În sânul ei, bogăția se produce prin metode fundamental diferite, nu prin însușirea plusvalorii. Bogăția lui Bill Gates este consecința faptului că noi îi cumpărăm invenția. Bill Gates nu depinde de lucrători, ci de cumpărători. Dacă sindicatele locale ale vreunei fabrici se decid, spre exemplu, să facă o grevă, antreprenorul își va transfera pur și simplu capitalul în altă parte, unde sindicatele sunt mai obediente sau nu există deloc. Iar lucrătorii vor ajunge în situația țăranilor iobagi, pentru că nu vor reuși să se transfere și ei la fel de ușor. Iată de ce programul de idei al stângii nu poate fi aplicat realităților de astăzi. În dezbaterile politice, stânga este nevoită să ceară mereu ajutorul dreptei, asigurând-o că și ea poate face aceleași lucruri, numai că mult mai bine.
Și pe dumneavoastră v-a dezamăgit socialismul?
Da’ de unde, eu mă consider socialist. Dar eu nu văd socialismul ca o denumire a unui sistem social aparte, ci ca o instalație. Instalația este un cuțit cu tăișul îndreptat către viitor. Nu cunosc nici o țară reală care să se poată numi socialistă, și sunt convins că așa ceva nu poate exista. Dar instalația asta a mea îmi permite să extrag criteriile necesare pentru formularea unui program politic adecvat. Primul criteriu ar fi necesitatea asigurării publice a cetățenilor împotriva nenorocirilor individuale. Trăim într-o societate extrem de individualizată, în care fiecare persoană poate fi trasă la răspundere pentru toate câte i se întâmplă în viață. În realitatea însă lucrurile nu stau chiar așa.
Un alt criteriu ar fi estimarea calității vieții comunitare prin calitatea vieții celei mai slabe verigi din sânul ei, și nicidecum prin indici medii. Noi nu evaluăm capacitatea de rezistență a unui pod pe baza capacității de rezistență a pilonilor mediani, dimpotrivă, căutăm pilonii cei mai fragili.
Și sunt convins că abordarea unui proiect social cu ajutorul acestor criterii înseamnă să asiguri o coabitare mult mai umană. Repet: nu există o astfel de linie de finiș, pe care am putea-o numi socialism. Socialismul, din punctul meu de vedere, e o stare de veghe continuă. Iar o societate bună este societatea care consideră că nu este niciodată suficient de bună.
Care sunt, din perspectiva dumneavoastră, șansele Europei de a propune lumii un proiect social adecvat? Dar ale Rusiei sau ale altor țări?
Nu aș pune în opoziție diversele țări existente. În timpul vizitei mele, am fost întrebat adesea, de partea cui să fie Rusia – de partea Europei sau a Asiei? Problema e că la Europa nu se alipește, Europa se construiește. Europa, înțeleasă ca o comunitate de țări, are ce propune lumii. Cândva ea a fost o putere mondială – singurul continent care le-a descoperit pe celelalte, el însă nefiind nicicând descoperit. Europa a dat naștere unei culturi pe care lumea ar fi vrut să o imite, ea însă nu a imitat pe nimeni. Iar aceasta este, într-adevăr, o cale fără întoarcere. Ea posedă, în schimb, o remarcabilă moștenire: capacitatea de a lăsa în urmă un secol de răzmerițe și disensiuni, de a uni oamenii pe baza unui set de valori comune, ea are obișnuința unei conviețuiri pașnice, împlinitoare și benefică pentru toate părțile, în cadrele unei diversități culturale, etnice și lingvistice. Toate acestea sunt și apanajul Rusiei. Poate că asta ar trebui să fie contribuția noastră la pacea mondială.
În dialog cu Olga Filina
Traducere de Igor Mocanu
Photography: Grzegorz Lepiarz / photogl.com