“Statul asistenţial nu mai poate exista” – au fost primele cuvinte cu care preşedintele României s-a adresat cerăţenilor în 1 ianuarie 2011, la Predeal (Silvana Chiujdea, Adevarul.ro, 1 Ian. 2001 sau TV-net). Sună ca o ameninţare, cu atât mai tranşantă cu cât nu este clar cui li se adresează. Ne-am obişnuit deja că “statul asistenţial” este echivalentul prezidenţial pentru sistemul de protecţie socială, mai precis prevederile constituţionale privind cetăţenia socială (Art. 47 şi Art. 56), care preiau drepturi şi îndatoriri fundamentale formulate şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Art. 25 şi Art. 29).
În retorica “statului asistenţial”, destoinicul antreprenor privat, “cetăţeanul responsabil”, este parazitat de specia dăunătoare a “asistaţilor sociali”: pensionari pisălogi, handicapaţi prefăcuţi, femei uşuratice care produc copii în loc să muncească, bărbaţi profitori care ies în şomaj pentru a putea munci la negru. Statul bunăstării (welfare state) rămâne o utopie contraproductivă şi un program politic eşuat, iar restrângerea rolului statului prin introducerea mecanismelor de piaţă în sistemele de asigurare şi servicii sociale (pensii şi asigurări private, outsourcing in serviciile de îngrijire, etc.) şi transformarea schemelor de garantare a venitului minim în programe de „activare” a forţei de muncă constituie alegerea raţională ce va prevala asupra Cartei Sociale Europene. Discursul prezidenţial din 18 ianuarie “Reforma instituţională a Statului Român. Statul asistenţial, statul minimal sau statul eficient?” (ocazionat de o dezbatere organizată de Institutul pentru Studii Populare şi Fundaţia Konrad Adenauer) combină aceste prezumpţii cu verdictul clar asupra măsurilor de protecţie socială „din Carpaţi”: „generozitate excesivă, (…) mânată de interese politice” (Discurs prezidenţial, 18 ianuarie 2011). Soluţia este reforma statului şi clarificarea „sintagmei constituţionale, că este stat social”. Reforma lansată implică „un cost enorm şi vă rog să vă uitaţi în sondaje, dar este un cost asumat” (ibid., primul paragraf). Preşedintele echivalează „costul” reformei cu pierderea capitalului politic de încredere şi popularitate, conform sondajelor de opinie publică, apoi accentuează heraclesian că acesta a fost un cost „asumat”. Dar cămaşa lui Nessus a căzut pe spatele populaţiei şi pare tot mai greu de crezut că veninul de centaur este produsul crizei globale. Căutăm deci antidotul acasă, la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Declaraţia ministrului, decupată parcă dintr-o campanie publicitară pentru telefonie mobilă, sună într-adevăr consolant: “Ministerul Muncii, anul acesta, oferă legi bune. Avem un pachet de legi pe zona socială care, din punctul meu de vedere, este extrem de pozitiv, care promovează calitatea serviciilor pe care le oferim şi targheteaza (adaptare din En după „target”, adică ţintire – n.a.) tipurile de ajutoare pe care le acordam. Ne ducem spre cei care au într-adevar nevoie de ele” (Ioan Botiş în Hotnews.ro, 14 ianuarie 2011).
Câteva cifre, pentru a înţelege contextul: înainte de criza financiară, în perioada 2000-2007, totalul cheltuielilor sociale publice ale României (exceptând pensiile de bătrâneţe, boală şi urmaş) au fluctuat în jurul valorii de 13% din PIB, adică mai puţin de jumătate din valoarea medie EU-25 şi semnificativ mai scăzut decât în alte ţări din Europa Centrală şi de Est (vezi graficul de mai jos). Să luăm 2007 ca an de referinţă: anul integrării Europene, când spectrul crizei financiare globale era încă departe de ograda noastră. România aloca 12.8% din PIB pentru cheltuieli sociale; spre comparaţie, Polonia acorda 18.1%, Ungaria 22.3%, iar media EU-25 era de 26.5% (Eurostat, 2010a). În termeni absoluţi, măsuraţi prin cheltuieli în PPS (monedă cu putere de cumpărare echivalentă) pe cap de locuitori, România a avut cele mai scăzute cheltuieli sociale: 1,352 PPS/cap de locuitor, ceea ce reprezintă o pătrime din media europeană EU-27 de 6,522 PPS/cap de locuitor. Valori apropiate României au înregistrat doar Bulgaria (1,405 PPS/cap de locuitor) şi Letonia (1,580 PPS/cap de locuitor) (sursă: Eurostat, 2010a).
Dacă privim doar prestaţiile sociale acordate drept ajutor social sau subvenţii pentru plata utilităţilor (cum ar fi ajutorul pentru încălzirea locuinţei), în 2007 România a alocat doar 0.4% din PIB în acest scop, adică mai puţin de jumătate din media EU-27 de 0.9% din PIB. Efectele măsurilor de protecţie socială (excluzând pensiile) în privinţa ameliorării situaţiei de sărăcie au fost modeste: în România anului 2007, mai puţin de 25% dintre cei care s-ar fi situat sub pragul relativ de sărăcie în absenţa prestaţiilor sociale, au putut ocoli sărăcia datorită beneficierii de protecţie socială (termenul tehnic: reducerea relativă a riscului de sărăcie). Spre comparaţie, în Ungaria avem 60%, în Polonia 32%, iar media EU-25 a fost de 35% (Eurostat, 2010a şi 2010b).
Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor sociale publice (făcând abstracţie de pensii) revine alocaţiilor pentru copii şi indemnizaţiilor pentru concediul de creştere a copilului până la vârsta de 2 ani (sau 3 ani, în cazul copiilor cu dizabilităţi). În 2009, cheltuielile pentru ajutor social au reprezentat mai puţin de un sfert (23.8%) din cheltuielile pentru plata indemnizaţiilor pentru creşterea copilului mic, respectiv 14.3% din cele pentru alocaţii pentru copii. În perioada ianuarie-septembrie 2010, media lunară este de 229,091 gospodării beneficiare de ajutor social, iar suma totală alocată de aproximativ 347.8 milioane lei. În aceeaşi perioadă a anului 2009, numărul gospodăriilor beneficiare era 219,079, iar suma totală alocată de 297.5 milioane lei (Ministerul Muncii, 2010).
Ce aduce nou „oferta” Ministerului din 2011, pentru „cei care într-adevăr au nevoie”, dovedit şi „targhetat”? Cum se schimbă „plasa de siguranţă” a ajutorului social, ţesută de noile norme metodologice de implementare a legii Venitului Minim Garantat (Legea 416/2001, modificată succesiv prin Legea 115/2006 şi Legea 276/2010), supuse dezbaterii publice în perioada 7-16 ianuarie 2011 şi aprobate miercuri, 19 ianuarie?
Să începem cu o schimbare pozitivă: bursele şcolare şi „banii de liceu” nu se includ atunci când se calculează venitul total al familiei. În schimb, alocaţia pentru susţinerea familiilor nevoiaşe se include, ceea ce înseamnă, practic, că valoarea venitului minim garantat nu ţine cont de structura de vârstă a gospodăriei: o familie compusă din patru adulţi este îndreptăţită la acelaşi venit garantat de 390 lei ca şi o familie compusă din doi adulţi şi doi copii. Diferenţa este că, în al doilea caz, o parte din sumă este primită sub formă de alocaţii pentru copii.
Reglementările privind eligibilitatea şi obligaţiile beneficiarilor le reproduc pe cele existente deja (H.G. 1010/Aug. 2006), dar strâng mai mult cureaua condiţionărilor: dacă până acum dovada privind componenţa familiei şi a veniturilor trebuia adusă la primărie din şase în şase luni, de acum încolo din trei în trei luni; adeverinţa de la Oficiul Judeţean pentru Ocuparea Forţei de Muncă privind statutul de şomer (care nu a refuzat vreun curs de calificare sau loc de muncă oferit) de acum încolo trebuie adusă lunar – înainte era suficient din trei în trei luni. Se păstrează toate măsurile disciplinatorii existente: munca în folosul comunităţii (calculată proporţional cu valoarea prestaţiei primite), afişarea pe „panoul de onoare” al beneficiarilor de ajutor social, într-un spaţiu vizibil al Primăriei, efectuarea anchetei sociale la domiciliu din şase în şase luni. Bonusul de +15% din valoarea prestaţiei pentru familiile în care cel puţin o persoană lucrează rămâne la fel de frumos pe hârtie şi la fel de hilar în practică: valoarea venitului minim garantat pentru o familie compusă din patru persoane este de 390 lei, deci sub salariul minim net pe economie. Dacă în proiectul iniţial de modificare a legii (publicat în mai 2010) era propus ca, în cazul (re)angajării în muncă, familia să primească ajutorul social pentru încă şase luni, ca o recompensare simbolică şi un ajutor real pentru consolidarea situaţiei economice a familiei (alineat nou introdus la Art. 15 în proiectul de lege din 26.05.2010), în versiunea aprobată a Legii 276/2010 alineatul propus a fost şters.
În schimb, consiile locale îşi păstrează dreptul de a impune criterii suplimentare de evaluare a venitului total al gospodăriilor, prin urmare de stabilire a cuantumului ajutorului social (Art. 18, alineat d., Normele Metodologice de Implementarea a Legii VMG modificate prin L. 276/2010). Criteriul cel mai frecvent utilizat până acum a fost considerarea veniturilor potenţiale din activităţi sezoniere, non-contractuale, ca venituri financiare estimabile la 80-100 lei pe lună. În mediul rural, acest criteriu a condus practic la reducerea substanţială sau chiar suspendarea plăţii ajutorului social pe toată perioada muncilor agricole (din aprilie până prin septembrie), ceea ce se reflectă şi în fluctuaţia sezonieră a numărului de gospodării beneficiare, înregistrată în fiecare an (vezi Buletinul Statistic al Ministerului Muncii). Repet: nu este vorba de venitul declarat de către beneficiar, ci de un venit impus din oficiu (imputed by default), indiferent de ceea ce declară beneficiarii. Cu alte cuvinte, autorităţile locale consideră că beneficiarii muncesc – doar că munca lor este non-contractuală, sezonieră, invizibilă în statistici şi „taxată” altfel, i.e. prin diminuarea cuantumului ajutorului social.
Şi acum despre sumele mult râvnite. Dacă în 2002, pentru o persoană singură, valoarea nominală a venitului minim garantat reprezenta 36% din salariul minim brut pe economie, în 2004 valoarea a scăzut la 30%, în 2007 la 28%, iar în 2010 la 20% (dacă luăm salariul minim net de 470 lei, atunci ajutorul social reprezintă 26.6% din această valoare). Dar aceasta este doar valoarea nominală: raportul Ministerului arată că valoarea medie reală a ajutoarelor sociale plătite este considerabil mai mică, deoarece se deduc atât alocaţiile pentru copii, cât şi valoarea estimată a bunurilor din gospodărie, proprietăţilor agricole, câştigului potenţial din munci sezoniere, noncontractuale. Pentru o familie compusă din patru persoane, valoarea reală medie a ajutorului social acordat a fost de 205 lei (de comparat cu venitul minim garantat de 390 lei).
Din punct de vedere administrativ, principala modificare (conform legii 276/2010 şi normelor de implementare) este că sumele necesare plăţii Venitului Minim Garantat sunt asigurate integral din bugetul de stat, prin agenţiile teritoriale pentru prestaţii sociale. Traducere: până acum, ajutorul social se plătea de către primărie dintr-un buget general, în care intrau cheltuieli diverse: de la ajutorul pentru încălzirea locuinţei cu lemne sau cărbuni şi plata asistenţilor personali ai persoanelor cu dizabilităţi, până la finanţarea creşelor publice şi reparaţia şcolilor. Primăriile trebuiau să planifice bugetul solicitat de la Minister fără să ştie precis care va fi volumul cheltuielilor la fiecare dintre aceste domenii, respectiv câte cereri de ajutor social vor înregistra şi care vor fi valorile prestaţiilor. Dacă eroarea de estimare era considerabilă, fondurile pentru plata ajutorului social erau insuficiente. Din 2010, fondurile pentru Venitul Minim Garantat sunt alocate distinct, alături de finanţarea alocaţiilor pentru copii, alocaţiilor familiale şi indemnizaţiilor pentru creşterea copilului, fiind gestionate de agenţiile teritoriale pentru prestaţii sociale. Primăriile „doar” administrează cererile de ajutor social, efectuează anchete socială, verifică eligibilitatea şi constată dreptul la prestaţie.
În perioada mai-septembrie 2010, Ministerul a demarat o campanie de verificare a aplicării legii VMG, controlând 3,181 de primării, anulând dreptul de ajutor social pentru aproape 38,000 de gospodării (adică 13% din totalul de 288,657 gospodării beneficiare) şi realizând o “economie” de 8.2 milioane lei din prestaţiile retrase (Comunicat de presă al Ministerului, 5 noi. 2010). Faptul că în perioada ianuarie-septembrie 2010 s-au alocat din bugetul ministerului aproximativ 36 milioane lei pentru „sprijinul financiar la constituirea familiei” (acei 200 Euro pentru prima căsătorie civilă) rămâne un fapt neînsemnat pentru contabilitatea economisirii publice. Evident, nu este greu să găseşti nereguli în aplicarea unei legi complicate, unde majoritatea beneficiarilor au un nivel de şcolarizare elementar, iar responsabilii locali sunt lucrătorii sociali de la primărie, cel mai adesea fără educaţie superioară, cumulând mai multe funcţii pentru un salar ce abia depăşeşte salariul minim pe economie. Iar avantajul politic este dublu şi imediat: anatemizarea celor ce primesc ajutorul social „pe nedrept” şi a aparatului de stat „disfuncţional şi corupt”, care trebuie dezintegrat şi redus.
„Nu voi susţine ajutoare sociale pentru cei care au capacitate de muncă şi şansa de a ocupa un loc de muncă” (Ioan Botiş, Hotnews.ro, 14 ianuarie 2011). Discursul liberal-conservator aplică o definiţie medievală a „capacităţii de muncă” pentru condiţia post-industrială a unei pieţe a „forţei de muncă” unde discrepanţa dintre valoarea de utilizare şi valoarea de schimb a forţei de muncă generează plusvaloare şi dezvoltă capitalul, unde concurenţa dintre cei dispuşi să îşi vândă forţa de muncă diluează reglementările de securitate a muncii şi reduce salariul minim pe economie, unde protecţia socială a celor „apţi” este un mecanism de control social şi înregimentare în „resursele umane” disponibile pentru aparatul economic. Probabilitatea statistică de a avea acces la un oarecare loc de muncă diferă de „şansa” sau „neşansa” personală de ajunge într-un anumit loc de muncă, trecând prin perioade de educaţie, experienţă, calificare, muncă salariată, şomaj, asistenţă socială. În versiunea actuală a legii Venitului Minim Garantat (vezi Anexa 5: Bunuri care nu sunt de strictă necesitate), dacă oferi unui copil un laptop, familia sa pierde dreptul la ajutor social. Dacă oferi unui tânăr din mediul rural o motoretă pentru a-şi căuta mai uşor un loc de muncă în oraş, familia sa pierde dreptul la ajutor social. Dacă oferi vecinei şomere, mamă singură cu trei copii, maşina de tricotat a bunicii, familia sa pierde dreptul la ajutor social. Legea descurajează „munca” nu prin „generozitatea” prestaţiilor, ci exact prin condiţionările excesive care cuantifică şi penalizează orice formă de muncă prin care beneficiarii încearcă să se susţină material. „Statul asistenţial” se redefineşte ca un „stat de poliţie economică” ce penalizează refuzul de a transforma munca în marfă, capacitatea de muncă în forţă de muncă comercializată, vândută la „reduceri” pe timp de „criză”. Cine sunt cei „asistaţi”, în această ecuaţie? Şi ce înseamnă să fii responsabil?
Referinţe:
Eurostat (2010a): The Social Situation in the European Union 2009 . European System of Integrated Social Protection Statistics (ESSPROS). Manuscript completed in February 2010. Brussels: The European Commission.
Eurostat (2010b): Overarching indicators of social inclusion and social protection. Brussels: The European Commission.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2010): Buletin Statistic în domeniul muncii şi protecţiei sociale. Bucureşti: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.