Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945

Tony Judt – Epoca postbelica. O istorie a Europei de dupa 1945, Editura Polirom, 2008 / Traducere de Georgiana Perlea / Fragmentul apare cu permisiunea editurii Polirom.

Tony Judt a fost profesor de studii europene la New York University şi director al centrului de studii Remarque Institute din cadrul aceleiaşi universităţi. Dintre volumele sale, menţionam: Socialism in Provence 1871-1914: A Study in the Origins of the Modern French Left (2000), Marxism and the French Left: Studies on Labour and Politics in France 1830-1982 (1990), Past Imperfect: French Intellectuals, 1944-1956 (1992), A Grand Illusion: An Essay on Europe (1996), Identity Politics In A Multilingual Age (2004). A fost un colaborator constant al publicatiilor New York Review of Books, Times Literary Supplement, New Republic New York Times, precum si al multor altor reviste din Europa si Statele Unite. La Editura Polirom au apărut: Europa iluziilor (2000), Povara responsabilităţii. Blum, Camus, Aron şi secolul XX francez (2000) şi România: la fundul grămezii (2002), Epoca postbelică.O istorie a Europei de după 1945 (2008). Autor al mai multor studii consacrate spaţiului central-european, între care „Redescoperirea Europei Centrale”, publicat în antologia Europa Centrala. Nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997).

INTRODUCERE

Fiecare epocă e un sfinx care se prăbuşeşte în abis de îndată ce enigma i‑a fost descifrată.

Heinrich Heine

Circumstanţele (pe care unii domni nu dau doi bani!) conferă în rea­litate fiecărui principiu politic o culoare distinctivă şi un efect singular.

Edmund Burke

Evenimente, băiete, evenimente.

Harold Macmillan

Istoria universală nu este solul în care creşte fericirea. Perioadele fericite sunt în ea pagini deşarte.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Am hotărât să scriu această carte în timp ce schimbam trenul la Westbahnhof, gara principală din Viena. Era decembrie 1989, un moment propice. Mă întorceam de la Praga, unde istoricii şi dramaturgii din Forumul Cetăţenesc al lui Václav Havel dislocau un stat poliţienesc comunist, aruncând 40 de ani de „socialism real” la coşul de gunoi al istoriei. Cu câteva săptămâni în urmă, Zidul Berlinului căzuse pe neaşteptate. În Ungaria şi Polonia, toată lumea era preocupată de dificultăţile politicii postcomuniste; vechiul regim – atotputernic cu doar câteva luni înainte – aluneca în irelevanţă. Partidul Comunist din Lituania tocmai se pronunţase pentru desprinderea imediată de Uniunea Sovietică şi pentru independenţă. Iar în taxiul care mă ducea la gară am auzit la un post de radio austriac primele ştiri despre revolta din România împotriva dictaturii nepotiste a lui Nicolae Ceauşescu. Un cutremur politic fărâma topografia îngheţată a Europei postbelice.

O eră se sfârşea şi o nouă Europă se năştea. Nu încăpea îndoială. Dar, odată cu apusul vechii ordini, multe dintre vechile premise urmau să fie puse sub semnul întrebării. Ceea ce păruse cândva permanent şi oarecum inevitabil urma să capete un aer trecător. Războiul Rece, schisma dintre Est şi Vest, întrecerea dintre „comunism” şi „capitalism”, poveştile separate şi necomunicante ale Occidentului prosper şi statelor‑satelit din blocul sovietic – toate acestea nu mai puteau fi înţelese ca un produs al necesităţii ideologice sau al vieţii politice, cu logica ei de fier. Erau rezultate accidentale ale istoriei, iar istoria le dădea deoparte.

Viitorul Europei se anunţa cu totul diferit; la fel şi trecutul. Retrospectiv, anii 1945‑1989 urmau să fie văzuţi nu ca un prag al unei noi epoci, ci ca o perioadă interimară; o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict încheiat în 1945. Indiferent ce formă avea să ia Europa în anii următori, povestea „călduţă” şi familiară a anilor anteriori se schimbase pentru totdeauna. Am avut certitudinea, în acel decembrie îngheţat din Europa Centrală, că istoria postbelică a continentului va trebui rescrisă.

Nu doar momentul era propice, ci şi locul. Viena anului 1989 era un palimpsest al trecuturilor complicate şi întrepătrunse ale Europei. În primii ani ai secolului XX, Viena era Europa: lăcaşul fertil, excentric şi autoamăgit al unei culturi şi civilizaţii aflate în pragul apocalipsei. Între cele două războaie, transformată dintr‑o glorioasă metropolă imperială în capitala secătuită şi împuţinată a unui stat‑reziduu minuscul, Viena a intrat pe o pantă descendentă, sfârşind ca bastion de provincie al unui imperiu nazist căruia majoritatea vienezilor i‑au jurat frenetic credinţă.

După ce Germania a fost înfrântă, Austria, repartizată în tabăra vestică, a primit statutul de „primă victimă” a lui Hitler. Acest noroc de două ori nemeritat i‑a permis Vienei să‑şi exorcizeze trecutul. Uitându‑şi în mod convenabil simpatiile naziste, capitala austriacă – un oraş „vestic” flancat de Europa „estică” sovietizată – a căpătat o nouă identitate ca avanpost şi exponent al lumii libere. Pentru foştii ei supuşi (captivi acum în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România şi Iugoslavia), Viena era simbolul „Europei Centrale”: o comunitate imaginară a civilităţii cosmopolite, rătăcită, nu se ştie cum, de europeni în cursul secolului. În anii agoniei comunismului, oraşul a devenit un soi de frecvenţă radio a libertăţii, un spaţiu întinerit de întâlnire şi plecare pentru est‑europenii care fugeau în Vest şi pentru occidentalii care întindeau o punte spre Est.

Viena anului 1989 era aşadar locul ideal din care să „gândeşti” Europa. Austria întruchipa mulţumirea de sine a Occidentului postbelic: un stat social bine înzestrat susţinea prosperitatea capitalistă; slujbele şi avantajele generos distribuite prin inter­mediul partidelor politice şi grupurilor sociale majore garantau pacea socială; umbrela nucleară americană oferea implicit protecţie şi securitate externă – iar în acest timp Austria rămânea cu mândrie „neutră”. Peste Leitha şi Dunăre, la numai câţiva kilometri spre est, se întindea „cealaltă” Europă, cu securişti şi sărăcie lucie. Distanţa dintre cele două se reflecta de minune în contrastul dintre gările vieneze: dinamica Westbahnhof, unde oamenii de afaceri şi vilegiaturiştii luau expresuri moderne, lucioase cu direcţia München, Zürich sau Paris, şi sinistra, neprimitoarea Südbahnhof: un loc ponosit, mizer şi oarecum periculos, în care străinii fără un sfanţ coborau din garnituri vechi şi murdare, sosite de la Budapesta sau Belgrad.

Aşa cum cele două mari gări ale oraşului confirmau involuntar clivajul geografic al Europei – una privind optimist şi profitabil spre Vest, cealaltă trădând cu neglijenţă vocaţia estică a Vienei –, străzile capitalei austriece reprezentau o mărturie a abisului tăcerii care separa prezentul senin al Europei de trecutul ei tulbure. Clădirile impunătoare de pe Ringstrasse aminteau de chemarea imperială a Vienei de altădată (deşi bulevardul era parcă prea grandios pentru o simplă arteră de circulaţie într‑o capitală europeană de talie mijlocie), iar oraşul se mândrea pe bună dreptate cu edificiile publice şi spaţiile sale civice. Viena îşi invoca gloria de odinioară cu plăcere. Dar în privinţa trecutului mai recent era foarte reticentă.

Iar motivul principal al reticenţei erau evreii care locuiseră cândva în clădirile din centrul istoric al oraşului, contribuind în mod decisiv la arta, muzica, teatrul, literatura, jurnalismul şi ideile care însemnau Viena în perioada ei de glorie. Violenţa cu care evreii vienezi au fost scoşi din casele lor, expediaţi din oraş spre est şi excizaţi din memoria locală explica în bună măsură calmul vinovat al oraşului. Viena de după război (şi toată Europa Occidentală postbelică) era un edificiu impozant, clădit pe un trecut indicibil. Ororile acelui trecut se consumaseră în general pe teritorii ce au intrat apoi sub control sovietic, motiv pentru care au fost cu uşurinţă uitate (în Vest) sau suprimate (în Est). Acum însă, odată cu întoarcerea Estului european, trecutul indicibil trebuia să fie rostit. Nimic – nici viitorul, nici prezentul şi în nici un caz trecutul – nu putea rămâne la fel după 1989.

Deşi am hotărât în decembrie 1989 să realizez o istorie a Europei postbelice, am scris cartea abia după mulţi ani. Au intervenit diverse probleme. Dacă stau să mă gândesc, a fost spre norocul meu: multe lucruri pe atunci obscure au devenit între timp mai clare. S‑au deschis arhive. S‑au limpezit inevitabilele confuzii care urmează transformărilor revoluţionare şi cel puţin o parte dintre consecinţele pe termen lung ale evenimentelor din 1989 sunt acum inteligibile. Replicile la seismul din 1989 s‑au făcut simţite multă vreme. Când am vizitat din nou Viena, oraşul făcea eforturi să adăpostească zeci de mii de refugiaţi din Croaţia şi Bosnia.

Trei ani mai târziu, Austria şi‑a abandonat neutralitatea postbelică atent cultivată şi s‑a alăturat Uniunii Europene, a cărei proeminenţă în afacerile continentului era la rândul ei o consecinţă directă a revoluţiilor din Est. Vizitând Viena în octombrie 1999, am găsit Westbahnhof tapetată cu afişe pentru Partidul Libertăţii al lui Jörg Haider: deşi îşi mărturisea deschis admiraţia pentru „oamenii cinstiţi” din armatele naziste care „şi‑au făcut datoria” pe frontul de Est, politicianul a câştigat 27% din voturi exploatând anxietatea şi nedumerirea austriecilor în faţa schimbărilor survenite în lumea lor în ultimul deceniu. După aproape o jumătate de secol de toropeală, Viena – ca şi restul Europei – reintrase în istorie.

* * *

Această carte spune povestea Europei după cel de‑al doilea război mondial şi începe, prin urmare, în 1945: Stunde nul, cum îi spun germanii – „ora zero”. Dar istoria ei, ca şi restul secolului XX, este influenţată de Războiul de 30 de ani, pornit în 1914, când continentul european a început să alunece spre dezastru. Primul război mondial a fost un măcel traumatizant pentru toţi cei implicaţi – jumătate dintre bărbaţii sârbi între 18 şi 55 de ani au murit în luptă –, dar nu a rezolvat nimic. Germania (contrar impresiei generale din epocă) nu a fost strivită în război şi nici de tratatele de pace care au urmat: dacă ar fi fost aşa, cum se explică faptul că în numai 25 de ani ea reuşea din nou să domine Europa? În realitate, cum Germania nu şi‑a achitat datoriile de război după 1919, preţul victoriei pentru Aliaţi a fost mai mare decât cel al înfrângerii pentru Germania; ea a ieşit din război relativ mai puternică decât în 1913. „Problema germană” apărută în Europa prin ascensiunea Prusiei cu o generaţie în urmă a rămas nerezolvată.

Ţărişoarele apărute în 1918 prin prăbuşirea vechilor imperii erau sărace, instabile, nesigure şi nemulţumite de vecinii lor. Între războaie, Europa era plină de state „revizioniste”: Rusia, Germania, Austria, Ungaria şi Bulgaria fuseseră învinse în primul război mondial şi aşteptau ocazia unei reparaţii teritoriale. După 1918, stabilitatea internaţională nu a fost restaurată şi nici echilibrul dintre puteri nu s‑a restabilit; a existat doar un interludiu cauzat de extenuare. Violenţa războiului nu s‑a stins. A fost doar transpusă în afacerile interne: în polemici naţionaliste, prejudecăţi rasiale, ciocniri între clasele sociale şi război civil. În anii ’20 şi mai ales în anii ’30, Europa a pătruns în zona crepusculară dintre posteritatea unui război şi umbra prevestitoare a altuia.

Conflictele interne şi antagonismele interstatale din anii interbelici au fost exa­cerbate – şi, într‑o anumită măsură, provocate – de colapsul aferent al economiei europene. Viaţa economică de pe continent a primit în acei ani o triplă lovitură. Primul război mondial a afectat ocuparea forţei de muncă, a distrus comerţul şi a devastat regiuni întregi, aducând unele state la faliment. Numeroase ţări – mai ales din Europa Centrală – nu şi‑au revenit niciodată. Cele care au făcut‑o au fost lovite din nou de criza din anii ’30, când deflaţia, falimentul şi eforturile disperate de a stabili tarife protecţioniste au avut ca rezultat nu doar irosirea capacităţii industriale şi niveluri fără precedent ale şomajului, ci şi colapsul comerţului internaţional (între 1929 şi 1936, schimburile franco‑germane au scăzut cu 83%), dublat de resentimente şi competiţii amare între state. A venit apoi cel de‑al doilea război mondial, al cărui impact fără precedent asupra populaţiei civile şi a economiei naţionale a ţărilor afectate este discutat în prima parte a acestei cărţi.

Impactul cumulat al acestor lovituri a fost distrugerea unei civilizaţii. Amploarea dezastrului pe care Europa l‑a abătut asupră‑şi a devenit limpede pentru contemporani chiar din prima clipă. La extrema dreaptă şi la cea stângă a spectrului politic, unii au văzut în propria sacrificare a Europei ocazia de a lupta pentru ceva mai bun. Anii ’30 au fost, în cuvintele lui Auden, „un deceniu josnic, necinstit”, dar au reprezentat şi o perioadă a implicării şi a credinţei politice, culminând cu iluziile şi vieţile pierdute în războiul civil din Spania. Era vara târzie a viziunilor radicale de secol XIX, investite acum într‑o eră mult mai sumbră, cu angajamente ideologice violente: „Ce adâncă tânjire după o nouă ordine umană a existat în era interbelică şi ce eşec mizerabil în a‑i da viaţă!” (Arthur Koestler).

Dezamăgiţi de Europa, unii au fugit: mai întâi spre celelalte democraţii liberale de la extremitatea vestică a continentului, apoi – dacă au apucat să scape la timp – în Americi. Alţii, ca Stefan Zweig sau Walter Benjamin, şi‑au luat viaţa. Pe punctul de a aluneca pentru totdeauna în abis, Europa părea fără speranţă. Ceea ce se pierduse odată cu implozia civilizaţiei europene – pierdere ale cărei implicaţii fuseseră de mult intuite de Karl Kraus şi Franz Kafka în Viena lui Zweig – avea să fie cu neputinţă de regăsit. În clasicul film omonim al lui Jean Renoir din 1937, Marea Iluzie a vremii era recursul la război şi la miturile aferente despre castă, onoare şi clasă. Dar în 1940, pentru europenii care deschideau bine ochii, cea mai mare dintre iluziile continentului – discreditat acum fatal – era însăşi „civilizaţia europeană”.

În lumina evenimentelor anterioare, tentaţia de a nara istoria renaşterii nesperate a Europei după 1945 într‑un registru autolaudativ şi chiar liric este de înţeles. Aceasta e tema subiacentă care precumpăneşte în istoriile Europei postbelice, mai ales în cele scrise înainte de 1989, şi acesta era tonul adoptat de oamenii de stat europeni atunci când reflectau la propriile realizări în aceste decenii. Simpla supravieţuire şi apoi revirimentul statelor distincte din Europa continentală după cataclismul războiului total, absenţa disputelor interstatale şi extinderea constantă a formelor instituţionalizate de cooperare intraeuropeană, precum şi redresarea susţinută după 30 de ani de dezastru economic şi „normalizarea” păcii, a optimismului şi prosperităţii – toate acestea pledau pentru o reacţie hiperbolică. Vindecarea Europei era un „miracol”. Europa „postnaţională” învăţase lecţiile amare ale istoriei recente. Un continent paşnic şi senin se ridicase, asemenea păsării Phoenix, din cenuşa propriului trecut criminal (şi sinucigaş).

Ca multe alte mituri, şi această povestire agreabilă despre Europa din cea de‑a doua jumătate a secolului XX conţine un sâmbure de adevăr. Dar omite numeroase lucruri. Europa de Est (de la graniţa austriacă la munţii Ural, de la Tirana la Tallinn) este lăsată pe dinafară. Deceniile sale postbelice au fost într‑adevăr paşnice în comparaţie cu ceea ce se întâmplase înainte, dar numai datorită prezenţei nedorite a Armatei Roşii: era liniştea din curtea închisorii, impusă cu tancul. Iar dac\ ţările­‑satelit din blocul sovietic s‑au implicat într‑o cooperare internaţională aparent comparabilă cu evoluţiile din Vest, asta a fost numai pentru că Moscova le‑a forţat să aibă instituţii şi schimburi „frăţeşti”.

Istoriile celor două jumătăţi ale Europei postbelice nu pot fi relatate separat. Moştenirea celui de‑al doilea război mondial – şi deceniile dinainte, şi războiul care le‑a precedat – a obligat guvernele şi popoarele din estul şi vestul Europei să facă alegeri dificile privind afacerile interne, pentru a evita cu orice preţ situaţiile din trecut. Iniţial, o opţiune populară în ambele jumătăţi ale Europei a fost aplicarea programului radical al mişcărilor de tip „front popular” din anii ’30 – ceea ce demonstrează că anul 1945 nu a însemnat nici o clipă un nou început, aşa cum pare uneori… În Europa de Est, o transformare radicală de o factură sau alta era inevitabilă. Întoarcerea la trecutul discreditat era imposibilă. Atunci ce urma să‑i ia locul? Comunismul s‑ar putea să fi fost soluţia greşită, dar dilema căreia îi răspundea era cum nu se poate mai reală.

În Occident, perspectiva schimbării radicale a fost depăşită pe neobservate, nu în ultimul rând datorit\ ajutorului (şi presiunii) Statelor Unite. Atracţia platformelor de front popular – şi a comunismului – a pălit: ambele erau reţete pentru vremuri grele, iar în Occident, cel puţin după 1952, dificultăţile nu mai erau chiar atât de mari. ªi aşa, în deceniile care au urmat, incertitudinile primilor ani de după război au fost uitate. Dar posi­bilitatea ca lucrurile să ia altă turnură – chiar probabilitatea ca ele să ia altă turnură – păruse în 1945 foarte reală: Europa de Vest a luat calea pe care astăzi o cunoa[tem atât de bine tocmai pentru a reteza capul vechilor demoni: şomajul, fascismul, militarismul german, războiul, revoluţia. Europa postnaţională a statelor asistenţiale, paşnică şi cooperantă, nu s‑a născut din proiectul optimist, ambiţios şi prevăzător pe care îl imaginează retrospectiv euroidealiştii de astăzi. Ea a fost copilul şovăielnic al anxietăţii. În umbra istoriei, liderii europeni au implementat reforme sociale şi au clădit instituţii noi ca măsură profilactică: pentru a ţine trecutul la distanţă.

Acest lucru e mai uşor de înţeles dacă ne amintim că autorităţile din blocul sovietic erau implicate, în esenţă, în acelaşi proiect. ªi ele încercau, înainte de toate, să înalţe o barieră împotriva recidivei politice – deşi, în ţările guvernate de comunişti, acest lucru a avut loc nu atât prin progres social, cât prin aplicarea forţei fizice. Istoria recentă a fost rescrisă – şi cetăţenii încurajaţi să o uite – conform principiului că revoluţia socială condusă de comunişti eliminase definitiv nu doar neajunsurile trecutului, ci şi condiţiile ce le făcuseră posibile. După cum vom vedea, această afirmaţie era un mit sau, în cel mai bun caz, doar o parte din adevăr.

Dar mitul comunist dezvăluie fără voie cât de important (şi de dificil) era în ambele jumătăţi ale continentului să administrezi o moştenire apăsătoare. Primul război mondial a distrus vechea Europă; al doilea a creat condiţiile pentru o Europă nouă. Dar întreg continentul a trăit zeci de ani după 1945 în umbra războaielor şi a dictatorilor din trecutul recent. Este una dintre experienţele care îi unesc pe europenii din generaţia postbelică şi îi separă de americani, cărora secolul XX le‑a dat lecţii diferite şi mult mai optimiste. ªi este un punct de plecare necesar pentru oricine vrea să înţeleagă istoria Europei dinainte de 1989 şi să aprecieze cât de mult s‑a schimbat după aceea.

* * *

Comentând viziunea lui Tolstoi asupra istoriei, Isaiah Berlin făcea o distincţie esenţială între două stiluri de raţionament, citând bine cunoscutele cuvinte ale poetului grec Arhilocus: „Vulpea ştie multe lucruri, ariciul doar unul şi bine”. În viziunea lui Berlin, această carte nu este, cu siguranţă, un „arici”. În paginile ce urmează nu propun o mare teorie asupra istoriei Europei contemporane, nu detaliez o temă generală şi nu dezvolt o naraţiune unică şi atotcuprinzătoare. Nu fiindcă aş considera că istoria Europei de după cel de‑al doilea război mondial nu are o formă tematică. Dimpotrivă: are chiar mai multe. Ca o vulpe, Europa ştie multe lucruri.

În primul rând, aceasta este o istorie a „retrogradării” Europei. Statele constituente nu mai puteau aspira la un statut imperial sau internaţional după 1945. Cele două excepţii de la regulă (Uniunea Sovietică şi, parţial, Marea Britanie) erau, în propriii ochi, doar pe jumătate europene şi, oricum, la sfârşitul perioadei evocate aici, erau ele însele mult diminuate. Mai tot restul Europei continentale fusese umilită de înfrângere şi ocupaţie. Nu reuşise să se elibereze de fascism prin forţe proprii şi nu era capabilă să ţină comunismul la distanţă fără ajutor din exterior. Europa postbelică a fost eliberată – sau securizată – de străini. Europenii şi‑au luat din nou soarta în mâini abia după zeci de ani şi cu un efort considerabil. Deposedate de teritoriile de peste mări, imperiile maritime de altădată (Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Portugalia) au fost reduse în aceşti ani la nucleul lor continental şi nevoite să se concentreze strict asupra Europei.

În al doilea rând, „marile naraţiuni” din istoria Europei (marile teorii ale istoriei elaborate în secolul al XIX‑lea, cu modelele lor de progres şi schimbare, de revoluţie şi transformare, aflate la baza proiectelor politice şi a mişcărilor sociale care au devastat Europa în prima jumătate a secolului) s‑au ofilit în ultimele decenii ale secolului XX. ªi aceasta este o poveste care nu poate fi înţeleasă decât în context paneuropean: declinul fervorii politice din Vest (mai puţin în rândul unei minorităţi intelectuale marginalizate) a fost însoţit de pierderea credinţei politice (din motive complet diferite) şi discreditarea marxismului oficial în Est. În anii ’80, dreapta intelectuală a părut la un moment dat că ar putea resuscita proiectul (născut tot în secolul al XIX‑lea) de a demola „societatea”, lăsând problemele publice în voia unei pieţe nerestricţionate şi a unui stat minimalist. A fost însă doar o zvâcnire pasageră. După 1989, nici stânga, nici dreapta europeană nu mai aveau de oferit un proiect ideologic global – în afară de perspectiva libertăţii, care pentru cei mai mulţi europeni era deja o realitate.

În al treilea rând, ca un substitut modest pentru ambiţiile defuncte ale trecutului ideologic european, a apărut într‑un târziu – şi mai mult din întâmplare – „modelul european”. Ivit dintr‑un amestec eclectic de legislaţie social‑democrată şi creştin­‑democrată şi din extinderea haotică a Comunităţii Europene şi a Uniunii care i‑a urmat, el reprezenta un mod inconfundabil „european” de a reglementa raporturile sociale şi relaţiile interstatale. Acoperind multiple aspecte, de la creşterea copilului până la normele legale internaţionale, această abordare europeană constituia mai mult decât suma practicilor birocratice ale Uniunii Europene şi ale statelor ei membre: la începutul secolului XXI, ea devenise un model pentru ţările aspirante şi o alternativă globală la tentaţia concurentă a „modului de viaţă american”.

Această transformare greu de anticipat a Europei dintr‑o expresie geografică (şi încă una destul de problematică) în exemplu demn de urmat şi magnet pentru indivizi şi ţări întregi a fost un proces lent şi cumulativ. Europa nu era, cum spunea Alexander Wat, parafrazând ironic iluziile oamenilor de stat polonezi din perioada interbelică, „condamnată la măreţie”. Ascensiunea ei în această poziţie nu putea fi prezisă pe baza contextului din 1945 sau 1975. Această nouă Europă nu era un proiect comun preexistent: nimeni nu şi‑a propus să‑l realizeze. Dar, odată ce a devenit limpede că Europa ocupa această poziţie nouă în schema internaţională, relaţiile ei cu SUA au căpătat un aspect diferit – pentru europeni şi americani deopotrivă.

Aceasta este a patra temă întreţesută în lucrarea mea despre Europa postbelică: relaţia complicată şi adesea greşit înţeleasă cu Statele Unite ale Americii. Vest‑europenii doreau ca SUA să se implice după 1945 în problemele europene, dar, în acelaşi timp, nu puteau suferi această implicare şi ceea ce spunea ea despre declinul Europei. Mai mult, în ciuda prezenţei americane pe continent, mai ales în anii de după 1949, cele două componente ale „Vestului” au continuat să fie locuri foarte diferite. Războiul Rece a generat în Europa Occidentală un răspuns complet diferit de reacţia alarmistă din SUA, iar „americanizarea” Europei în anii ’50 şi ’60 e adesea exagerată, după cum vom vedea.

Europa de Est, desigur, vedea cu totul altfel America şi atributele ei. Dar şi acolo ar fi greşit să supraestimăm influenţa exemplului american asupra est‑europenilor, atât înainte de 1989, cât şi după. Disidenţii din ambele jumătăţi ale Europei – Raymond Aron în Franţa, de exemplu, sau Václav Havel în Cehoslovacia – au avut grijă să precizeze că nu vedeau în America un model sau un exemplu pentru societatea în care trăiau. ªi, cu toate că est‑europenii din generaţia mai tânără au aspirat o vreme, după 1989, să‑şi liberalizeze ţările după tiparul american, cu o piaţă liberă, impozite mici şi servicii publice reduse, moda nu a prins. „Momentul american” al Europei rămâne undeva în trecut. Viitorul „micilor Americi” din Est era neîndoielnic în Europa.

În fine, istoria postbelică a Europei este o poveste umbrită de tăceri, de absenţă. Continentul european a fost cândva o tapiserie pestriţă de limbi, religii, comunităţi şi naţiuni care se intersectau. Multe dintre oraşele ei – mai ales cele mici, aflate la intersecţia hotarelor noi şi vechi de imperiu, precum Trieste, Sarajevo, Salonic, Cernăuţi, Vilna sau Odessa – erau veritabile societăţi multiculturale avant le mot, unde catolicii, ortodocşii, musulmanii, evreii şi ceilalţi trăiau într‑o vecinătate familiară. Această veche Europă nu trebuie idealizată. Ceea ce scriitorul polonez Tadeusz Borowski numea „talmeş‑balmeşul incredibil, aproape comic, de popoare şi naţionalităţi care mocnea periculos în inima Europei” era răvăşit periodic de revolte, masacre şi pogromuri – dar el era real şi a rămas în amintirea oamenilor.

Între 1914 şi 1945 însă, acea Europă a fost făcută una cu pământul. Cea care a apărut timid în locul ei în a doua jumătate a secolului era o Europă mai curată şi cu mai puţine probleme. Din motive de război, ocupaţie, ajustări teritoriale, expulzări sau genocid, fiecare european trăia acum în ţara lui, cu neamul lui. Timp de 40 de ani după cel de‑al doilea război mondial, europenii din Est şi Vest au trăit în enclave naţionale ermetice, unde minorităţile etnice sau religioase supravieţuitoare – evreii din Franţa, de pildă – reprezentau un procent infim din totalul populaţiei şi erau perfect integrate în viaţa politică şi culturală. Iugoslavia şi Uniunea Sovietică – un imperiu, nu o ţară, şi oricum doar parţial europeană, cum am remarcat deja – erau singurele excepţii în această Europă nouă, omogenă în fiecare segment al ei.

Dar din anii ’80 încoace, mai ales după căderea Uniunii Sovietice şi extinderea Uniunii Europene, Europa se confruntă cu un viitor multicultural. Refugiaţii, muncitorii imigranţi, locuitorii naturalizaţi din fostele colonii, atraşi înapoi în metropolă de perspectiva libertăţii şi a unui loc de muncă, sau imigranţii voluntari şi involuntari din statele eşuate sau represive de la marginile extinse ale Europei – toţi aceştia au transformat Londra, Paris, Anvers, Amsterdam, Berlin, Milano şi încă o duzină de alte locuri în oraşe cosmopolite, fie că le place sau nu.

Prezenţa inedită a alterităţii „vii” a Europei – 15 milioane de musulmani în actuala Uniune Europeană şi alte 80 de milioane care aşteptau aderarea în Bulgaria şi Turcia – a scos în relief nu numai actuala reticenţă în faţa unei varietăţi tot mai mari, ci şi uşurinţa cu care alteritatea „moartă” din trecutul Europei era ştearsă din memorie. După 1989, a devenit mult mai clar în ce măsură stabilitatea Europei postbelice se baza pe realizările lui Iosif Stalin şi Adolf Hitler. Au fost de ajuns doi dictatori, sprijiniţi de colaboratorii lor din perioada războiului, pentru a netezi demografic terenul şi a pune bazele unui continent nou şi mai puţin complicat.

Acest nod deconcertant în povestea lină a unei Europe ce înaintează spre „culmi însorite”, cum zicea Churchill, a fost omis şi în Est, şi în Vest până în anii ’60, după care a fost invocat numai cu privire la exterminarea evreilor de către germani. Cu câteva excepţii controversate, dosarul altor criminali – şi cel al victimelor lor – a rămas închis. Istoria şi memoria celui de‑al doilea război mondial se limitau de regulă la obişnuitul repertoriu de convenţii morale: Bine versus Rău, antifascişti contra fascişti, partizani împotriva colaboraţioniştilor şi aşa mai departe.

După 1989 – prin depăşirea unor vechi inhibiţii –, s‑a dovedit că este posibil să recunoşti (cu riscul de a întâmpina rezistenţă şi negări virulente) preţul moral plătit pentru renaşterea Europei. Polonezii, francezii, elveţienii, italienii, românii şi alţii sunt acum mult mai în măsură să ştie – dacă doresc să ştie – ce s‑a întâmplat cu adevărat în ţara lor cu doar câteva decenii în urmă. Chiar şi germanii îşi revăd istoria primită de‑a gata – cu consecinţe paradoxale. Acum, pentru prima oară după zeci de ani, atenţia se îndreaptă asupra suferinţei şi victimelor germane, fie că au fost provocate de piloţii britanici, de soldaţii ruşi sau de cehii care au ordonat expulzări. Evreii, se sugerează din nou timid în anumite cercuri respectabile, nu au fost singurele victime…

Rămâne de văzut dacă astfel de discuţii sunt un lucru bun sau rău. Este toată această rememorare publică un semn de sănătate politică? Sau uneori e mai prudent – cum a înţeles foarte bine Charles de Gaulle, printre alţii – să uiţi? Această problemă va fi abordată în epilog. Aici vreau doar să remarc faptul că această ultimă rundă alarmantă de spasme ale memoriei nu trebuie înţeleasă – cum se întâmplă uneori (mai ales în Statele Unite), când este asociată cu răbufnirile contemporane de prejudecată etnică sau rasială – drept proba dezolantă a Păcatului Originar al Europei: neputinţa ei de a învăţa din crimele trecute, nostalgia amnezică, înclinaţia irezistibilă de a reveni la 1938. Nu este, cum ar spune Yogi Berra, „un déjà‑vu permanent”.

Europa nu reintră în trecutul tulbure şi belicos – dimpotrivă, îl părăseşte. Germania de azi, ca şi restul Europei, este mai conştientă ca oricând de istoria ei din seco­lul XX. Ceea ce nu înseamnă că alunecă înapoi. Fiindcă acea istorie a fost mereu prezentă. Cum încearcă să arate această carte, umbra celui de‑al doilea război mondial apăsa greu asupra Europei postbelice. Însă nu putea fi acceptată pe deplin. Obnubilarea trecutului recent a fost condiţia necesară pentru construcţia unui viitor european. Astăzi – după dezbateri publice dureroase în mai toate ţările europene – pare cumva firesc (şi, în orice caz, inevitabil) ca şi germanii să poată interpela deschis canoanele memoriei oficiale bine intenţionate. Poate nu ne convine; poate e chiar un semn rău. Dar este un mod de a trage linia. La 60 de ani de la moartea lui Hitler, războiul şi consecinţele lui intră în istorie. Epoca postbelică a durat mult în Europa, dar acum, în sfârşit, ea se încheie.