De George Souvlis (GS) și Ankica Čakardić (AC)
Traducere Engleză-Română: Raluca Bejan
GS + AC: Care au fost experiențele dvs. formative din punct de vedere politic si personal?
SF: Cea mai importantă experiență de viață pentru mine a fost al doilea război mondial. Am crescut în perioada imediat ulterioară, când memoria războiului, adăugată la anii de fascism din Italia, era încă proaspătă. De la o vârstă fragedă am început să conștientizez că m-am născut într-o lume profund divizată si nelegiuită, că statul, de multe ori, înloc să protejeze, devine un dușman, că viața poate fi foarte precară, așadar, după cum sună căntecul lui Joan Baez, “there but for fortune go you and I”. Să crești în perioada de după război, și mai ales în Italia post-fascistă, însemna să fi politizat. Am și copilărit cu o retorică anti-fascistă, mai ales prin povestiile spuse de părinți, dar și prin poziția tatălui meu, care se opunea complet regimului fascist. Am copilărit într-un oraș comunist, unde de 1 Mai, muncitorii defilau cu garoafe roșii prinse de geci, unde ne trezeam ascultând Bella Ciao, și unde luptele între comuniști si fasciști erau la ordinea zilei, cu fasciștii încercând în mod repetat să arunce în aer monumentele partizane, iar comuniștii ripostând împotriva sediului MSI – Mișcarea Socială Italiană, care se știa că era o continuare a partidului fascist a lui Mussolini. La vârsta de 18 ani, mă identificam deja cu o traiectorie radicală, într-un moment în care lupta tipică ideologică era condusă de către clasa muncitoare și tabăra anti-fascistă.
Venirea mea în Statele Unite, a constituit, de asemenea, un punct de cotitură major din punct de vedere politic. Am ajuns în vara anului ’67, la Universitatea din Buffalo, unde am studiat pentru o perioadă de trei ani. Era un campus foarte activ. Aflat la granița cu Canada, acest campus constituia și un spațiu tranzitoriu pentru mulți activiști anti-război care încearcau să scape de serviciul militar. Am ajuns în mijlocul unor mobilizări de susținere a celor 9 protestatari împotriva războiului din Vietnam (i.e. Buffalo 9) arestați pentru că s-au împotrivit înscenării de către FBI a lui Martin Sostre, un activist Puertorican foarte respectat în comunitatea de culoare. În foarte scurt timp, m-am alăturat mișcării studențesti și celei împotriva războiului. Am început să lucrez cu editura Telos și să colaborez cu o revistă alternativă numită Văicărețul Orașului (i.e. the Town Crier). În State am început să învăț despre sclavie, rasism si imperialism. În acelasi timp, când mă aflam încă în America, am început să mă familiarizez cu mișcarea de stângă Italiană, cu ceea ce se numea Operaismo, dar și cu grupurile extra-parlamentare care au contribuit la grevele din Franța din 1968 si la ceea ce s-a numit Toamna Fierbinte Italiană. Am fost deosebit de inspirată de lectura lui Tronti vis-à-vis Marx, care obiecta în favoarea poziției centrale a clasei muncitoare, capitalul fiind de ordin secundar, ceea ce înseamnă că evoluția în afara logicii sale autonome este imposibilă, dar că această evoluție este întotdeauna un răspuns la lupta de clasă – principalul motor al schimbării sociale. Aceasta a fost o lecție mare pentru mine, m-a învățat să lupt, și să interpretez contradicțiile sociale ca repere esențiale în înțelegerea realității. Operaism-ul a oferit de asemenea o critică a materialismului istoric și a politicilor partidelor comuniste. Dar desigur, este important faptul că am făcut cunoștință cu noul gând politic Italian de stânga în State, unde experiențele istorice colective de colonialism și sclavie, așa zisa istorie a clasei opresate non-lucrătoare, erau imposibil de neglijat. Această traiectorie istorică, precum și experiența mea anterioară de a copilări în Italia patriarhală postbelică, mi-au influențat orientarea ideologică feministă, care a fost un alt moment formativ și revoluționar din viața mea. Nu voi vorbi special despre acest lucru, pentru că munca mea vorbește de la sine. Mai degrabă voi insista asupra unei experiențe însemnate, pe care am avut-o la începutul anilor ’80, când am avut sansa de a preda în Nigeria, aflându-mă pentru întia oară în Africa sub-sahariană. Într-adevăr, până în acest punct, eram deja familiară cu lectura pe topica colonialismului, și a politicii de dezvoltare și sub-dezvoltare. Nigeria a constituit pentru mine, un alt moment de transformare politică subiectivă, nu pentru că mi-a schimbat punctul de vedere asupra relațiilor sociale, dar mai degrabă pentru că mi-a dezvăluit o realitate extrem de diferită de ceea ce am trăit anterior sau de ceea ce am ajuns să cunosc prin intermediul cărților. În Nigeria am aflat despre relațiile sociale comunale, despre importanța continuă a pământului, am înțeles ce blestem este de fapt petrolul, dar am și descoperit creativitatea uluitoare a oamenilor Africani. Perioada mea de instrucție s-a încheiat subit, odată cu escalarea ‘crizei datoriilor’ și a represiunii politice. Cu toate acestea, după ce am revenit în Statele Unite, am început să îmi petrec mai mult timp în Mexic, precum si în țările din America Latină, aceasta și pentru că s-a publicat cartea mea, Caliban și Vrăjitoarea (i.e. Caliban and the Witch) în Mexic, Argentina, Ecuador și Brazilia. Menționez America Latină, pentru că în ciuda greutăților cu care se confruntă oamenii Latini, în special femeile, datorită politicii de extractivism, si a prezentei violențe – a armatei, paramilitarilor, traficanților, a ‘Războiul împotriva Drogurilor’condus de DEA – eforturile collective pentru menținerea autonomiei si auto-guvernării, mai ales cele reieșite din situații de expropriere totală, nu reprezintă doar un model politic demn de imitat, ci mai ales o sursă de inspirație. Acestea mi-au afectat în mod pozitiv propria gândire și practica politică.
GS + AC: Ați fost implicată în miscarea Lotta Feminista din anii ’70? Împreună cu Leopoldina Fortunati, Mariarosa Dalla Costa, Selma James și alții? Care a fost relația dintre această mișcare și miscarea Operaism-ului?
SF: Nu am făcut niciodată parte din Lotta Feminista. Eu eram deja în State în momentul în care această mișcare a început să se contureze, și majoritatea femeilor italiene cu care am lucrat în campania priviind remunerarea muncii domestice, s-au detașat de Lotta Femminista, tocmai datorită divergențelor cu privire la munca domestică. De aceea nu mă simt în măsură să vorbesc despre relația acestui current cu Operaism-ul. Atât Mariarosa Dalla Costa cât și Leopolda Fortunati au vorbit despre ea. În ceea ce mă priveste, am menționat deja îndatorirea pe care o simt vis-à-vis de Operaism și de modul în care acesta mi-a influențat perspectiva asupra temei de remunerare domestică. De asemenea, lucrarea lui Tronti, Muncitorii si Capitalul (i.e. Workers and Capital), nu numai că a centralizat lupta de clasă în ceea ce priveste fluiditatea capitalului, dar a și introdus conceptul de ‘fabrică socială’. De fapt, Tronti nu a folosit acest termen, dar a susținut că, la un anumit moment al dezvoltării capitaliste, ‘fabrica’ începe să remodeleze societatea prin propria sa imagine, în ceea ce priveste nevoile proprii de productivitate. Tronti s-a referit în special la modul în care sistemele de învățământ au fost restructurate pentru a pregăti tineretul proletar pentru munca industrială. Acest lucru a rezonat cu analiza noastră, unde comunitatea, familia, casa, au devenit nuclee ale forței de muncă dar si nuclee de putere în cadrul sistemului capitalist, si nu neapărat ca urmare a relațiilor sociale pre-capitaliste. Aceste idei erau dominante la aceea vreme, mai ales în mișcarea feministă.
GS + AC: Textele dvs. au unele asemănări cu lucrările scrise de Paddy Rapid, Maria Mies și Wally Secombe. Toți acești scriitori susțin că oprimarea femeilor în capitalism trebuie analizată din mai multe puncte de vedere. Trebuie luate în considerare: diviziunea sexuală a muncii; reproducția socială; controlul asupra corpului femeilor și a puterii de decizie pe care acestea o au asupra formelor de procreere; precum și influența dinamică a structurilor de familie. În această privință, gândirea dvs. se situează în corpusul teoretic care dezbate munca domestică, pornind de la argumentul susținut de către Dalla Costa și James, că diviziunea sexuală a muncii și munca neremunerată joacă un rol central în procesul de acumulare capitalistă. Ne puteți spune mai multe despre aceste diferențe prezente în textele dvs.? Mai ales cu privire la manifestarea acestor distincții între sistemele capitaliste și cele feudale?
SF: Într-adevăr, toți autorii menționați au abordat poziția femeii în societatea capitalistă, în special în conjunctura procesului de reproducere. Cu toate acestea, există diferențe semnificative între aceste abordări.
Una dintre diferențe, de exemplu (în contrast cu analiza salariilor pentru munca domestică si teza Mariei Mies), este legată de modul de conceptualizare a muncii domestice. Noi ne-am referit întotdeauna la munca domestică ca fiind o construcție capitalistă, mai ales având ca obiectiv social reproducerea puterii de muncă. Am subliniat de multe ori că, în realitate, munca domestică / reproductivă are un caracter dualitar: reproduce ‘viața’ în sine și, în același timp, reproduce forța de muncă, fiecare latură având anumite constrângeri specifice. În textele lui Mies, această distincție nu este întotdeauna prezentă. În analiza ei există o continuitate între munca domestică și reproducerea determinată de subzistență, în așa-numitele țări subdezvoltate.
Acest lucru este adevărat doar parțial. Există însă o diferență între munca reproductivă / domestică în condițiile în care femeile au acces la pamânt, la cultivarea pamântului, și la alte forme de (re)producție (de exemplu în comunitățile Indigene) și munca neplătită casnică, care este dependentă de un venit masculin. Cu toate acestea, sunt în mare parte de accord cu Mies și apreciez modul în care ea a extins conceptul de reproducție pentru a include munca agricolă din asa zisele țări din lumea a treia.
Distincția dintre sistemul feudal și cel capitalist provine din exproprierea radicală la care muncitorii sunt supuși în capitalism, precum și din separarea acestora de mijloacele de producție. Acesta este motorul dezvoltării capitaliste, însoțit de exploatarea intensă a forței de muncă. Așa cum am subliniat si în Caliban și Vrăjitoarea, capitalismul este primul sistem de exploatare care concepe munca, mai degrabă decât pământul, ca principala formă de bunăstare. Din acest motiv, capitalismul a dezvoltat o politică cu totul nouă în ceea ce privește disciplinarea corpului, în special a corpului femeilor, precum și gestionarea funcțiilor reproductive, începând cu funcția de procreare. Capitalismul trebuie să controleze activitatea de reproducere, deoarece aceasta este un aspect central al procesului de acumulare. Reproducerea forței de lucru devine una si aceeasi cu reproducerea puterii de muncă; de exemplu, capacitatea noatră de a lucra devine mult mai importantă decât reproducerea luptei noastre (de clasă).
GS + AC: În Caliban și Vrăjitoarea vă referiți la articolul lui Robert Brenner Rădăcinile Agrare ale Capitalismului European. Ce părere aveți despre textul lui Brenner și despre activitatea altor ‘Marxiști politici’?
SF: Nu-mi amintesc acum toate argumentele lui Brenner și ale Scolii de Marxism Politic. Am fost de acord în principiu, cu accentul pus pe transformarea relațiilor agrare în Europa, ca având o importanță crucială în dezvoltarea capitalistă, deși formarea unei piețe agrare a fost făcută posibilă de importul European de argint, după cucerirea unor vaste regiuni din America de Sud. Dar eu critic această Scoală în același fel în care am criticat si abordarea Marxistă: în ceea ce priveste ignoranța rolului jucat de reconstrucția muncii reproductive în edificarea capitalismului. Chiar dacă proponenții Marxismului Politic au elucidat în mod corect separarea țărănimii de pământ ca și o condiție premergătoare a relațiilor capitaliste, ei au ignorat distincția dintre producție si reproducție, devalorizarea muncii reproductive ca o sferă aparte de economie, precum si devalorizarea consecventă a poziției femeilor, care odată cu trecerea la capitalism, au devenit subiectele principale ale acestui tip de muncă. La fel ca Marx, Brenner și Scoala de Marxism Politic au făcut greșeala majoră de a ignora vânătorile de vrăjitoare din secolele 16 și 17 în analiza dezvoltării capitaliste si a impactului acesteia asupra relațiilor agrare.
GS + AC: Credeți că este posibilă menținerea sistemului capitalist fără însușirea muncii casnice, neplătite a femeilor?
SF: Nu, nu cred că este posibil, pentru că munca neremunerată a femeilor, care continuă nestăvilită în prezent, este condiția devalorizării forței (puterii) de muncă în sine. Fără aceast tip de muncă, clasa capitalistă ar trebui să facă o investiție majoră în infrastructura reproductivă a forței de muncă, care ar afecta, în concluzie, rata de acumulare a capitalului. Există, de asemenea, si o latură politică a devalorizării și naturalizării rezultate în urma activității de reproducere. Aceasta a constituit baza materială a diviziunii sexuale a muncii între femei și bărbați, care permite capitalului să controleze exploatarea muncii femeilor, în special prin căsătorie și relația conjugală, iar ideologic, prin ceea ce constituie iubirea romantică, conferindu-le bărbațiilor existența de facto a unui sclav asupra căruia să-și exercite puterea.
GS + AC: Ne puteți spune câte ceva despre diferența dintre tradiția teoretică a miscării pentru Remunerarea Muncii Nesalariate și teoria feministă “unitară” (de exemplu, Lise Vogel, Sue Ferguson, Cinzia Arruzza, etc), vis-à-vis de relația dintre capitalism și patriarhat?
SF: Eu nu am citit textele lui Sue Ferguson și Cinzia Arruzza. În ceea ce privește Lisa Vogel, unele dintre principalele ei idei teoretice, sunt împrumutate de la Dalla Costa și James, care au oferit deja o teorie ‘unitară’ de reconstrucție a relației patriarhale în capitalism, pornind de la funcția socială a femeilor de a asigura (re)producția forței de muncă. Dalla Costa și cu mine ne diferențiem de Vogel în ceea ce priveste caracterul de emancipare a sistemului socialist. Ceea ce a fost tipic pentru Marx și pentru tradiția socialistă Marxistă, a fost viziunea optimistă asupra dezvoltării capitaliste, ca un catalyst indispensabil pentru crearea condițiilor de reformare a unei societăți oprimate.
Eu scriu acum din Mexic. În ultimele luni am călătorit prin multe țări ale Americii Latine, unde comunități întregi sunt pretutindeni confruntate cu devastarea produsă de companiile miniere si marile companii de afaceri agricole, care constituie în prezent sectoarele cele mai influente ale sistemului capitalist. În legătură cu textele mele si perspectiva mea proprie, pot să afirm că am învățat mult de la Marx și continui să folosesc ideile sale, cu toate că sunt mult mai puțin preocupată, spre deosebire de Vogel, cu înformarea unei ‘teorii unitare’, mai ales că teoreticienii Marxiști nu sunt pregătiți să renunțe la prejudecățile încorporate în argumentele lor teoretice si politice. Peste tot în lume, din zonele rurale la cele urbane, într-o lume în care procesul de periferizare crește, dezvoltarea capitalistă în sine devine defunctă. Iar provocarea cu care ne confruntăm astăzi este legată de construirea unei alternative înlocuitoare.
GS + AC: Ați editat cartea Enduring Western Civiliztion, în care spuneți că formarea Canonului Occidental a mers mână în mână cu excluderea ‘celuilalt’, întruchipat pe categorii sexuale, de gen, etnice, religiose și ‘rasiale’. Acest proces a fost strâns legat de constituirea unor categorii analitice occidentalizate de percepție a lumii. Anumite texte recente, ca de exemplu cartea lui Vivek Chibber, Postcolonial Theory and the Spectre of Capital, oferă o argumentare teoretică în favoarea menținerii categoriilor universale, cum ar fi capitalismul și lupta de clasa. Textul său constituie, în altele cuvinte, un argument decisiv pentru relevanța Marxismului în fața unor critici incisivi. Ce părere aveți despre aceste subiecte? Cu privire la acest tip de raționament dar și cu privire la problema generală a utilizării categoriilor universale pentru critica capitalismului derivat? Există un mod de a echilibra cele două tendințe, sau critica Vestului si utilizarea unor instrumente analitice care derivă din ‘Vest’ se exclud de fapt reciproc?
SF: După cum spuneam, eu nu mă simt în măsură să comentez anumite texte pe care nu le-am citit, sau la care nu am făcut referință în ultimul timp. Așa că îmi voi limita comentariile doar cu privire la conceptul de ‘Occident’ și la necesitatea presupusă a categoriilor universale. Așa cum am arătat, împreună cu alții, în Enduring Western Civilization, conceptul de ‘Vest’, de ‘Occidentalism’, este un produs al Războiului Rece, atunci când, după Revoluția Bolsevică, termenul de ‘Occidental’ a întruchipat tot ceea ce era legat de sistemul capitalist, industrial, si de dezvoltarea tehnologică, etc; iar unde comunismul fusese perceput ca un proiect rasial, ‘asiatic’, și incapabil de dezvoltare. Din acest motiv, eu nu folosesc niciodată această terminologie (i.e ‘Vest’, ‘Occidental’), care ascunde, de obicei, relațiile existente de clasă, precum si alte relații diferențiale/ antagonistice din Europa, sau din Statele Unite, din așa-zisul Occident – și în mod similar relațiile antagoniste/de clasă din alte regiuni, de exemplu, din Africa si America Latină. ‘Vestul’/’Occidentul’ sunt termeni politici, nestatornici în conținut și prezentând politica globală ca rezultând din lumi diametral opuse, nedivizate si ne-ierarhice, unde primează un singur interes comun.
În ceea ce privește categoriile universale, avem nevoie, evident, de un anumit nivel de abstracție la nivel de analiză. Nu vom putea înțelege capitalismul și istoria economiei mondiale decât dacă privim aceste fenomene din unghiuri diferite din punct de vedere social. Într-o societate care a rezulat ca atare în urma unor sute de ani de experiențe ierarhice si diferențiale, ideea unui punct de vedere universal este falimentară în sine. Capitalismul nu poate fi înțeleas în totalitate decăt în cazul în care este abordat din punctul de vedere al sclavilor, al celor colonizați, din punctul de vedere al muncitorilor industriali, al femeilor proletare și al bărbaților proletari, precum și din punctul de vedere al copiilor, și, de asemenea dintr-o perspectivă ecologică.
GS + AC: În ultimii ani Europa s-a confrontat cu o creștere a migrației, dar și cu o creștere a partidelor de extremă-dreaptă. Asadar, cum poate stânga lupta cu o astfel de situație înspăimântătoare?
SF: Este imposibil să îmi exprim în doar câteva cuvinte sentimentele de durere și indignare pe care le simt când văd reacția sistemică a guvernelor Europene și a anumitor oameni din Europa vis-à-vis de problema refugiaților, pe care războaiele, finanțate de aceleași guverne, i-au creat. Este înfricosător faptul că, după aproape un an, în fiecare săptămână, bărci cu oameni refugiați naufragiază în Marea Mediterană și sute de oameni continuă să moară. Mediterana a devenit un imens cimitir și acest lucru se întâmplă sub privirea noastră, si nu pe ascuns în lagăre de concentrare; ca să nu mai vorbim despre ‘centrele de primire’, ‘de ospitalitate’, care de fapt sunt niste închisori, unde cei fără acte sunt ținuți în condiții misere pentru perioade indefinite.
Este desigur deplorabil că sunt mulți care răspund, inclusiv oameni aparținând clasei muncitoare, nu cu eforturi de solidaritate, ci cu acte de discriminare, persecuție și sentimente naționaliste. Această poziție este deosebit de ingrijoratoare, deoarece reflectă un așa zis război între săraci. De multe ori, cei care doresc să ridice ziduri, sunt oameni care se străduiesc să supraviețuiască, care cred ca se pot proteja, dar nu prin solidaritate cu refugiații, ci mai degrabă printr-o politică de excludere a acestora. Aș dori să adaug totuși că trebuie să fim în gardă cu privire la neo-nazistii care atacă refugiații, precum în Germania de exemplu, deoarece există dovezi de complicitate din partea autorităților și a poliției. Din acest punct de vedere, ne putem gândi la miscarea neo-nazistă, ca fiind un instrument de control al refugiaților: utili ca forță de muncă ieftină, dar în măsura în care acceptă să rămână la nivelul de jos al scării sociale.
GS + AC: În ultimii ani, s-au format si dezvoltat multe formațiuni de stânga- de la Corbyn si Sanders la Podemos. Întrezăriți aici speranța unei transformări sociale semnificative? Cum credeți că stânga contemporană ar trebui să se raporteze la stat?
SF: Aceasta nu este o întrebare ușor de răspuns. Tocmai s-a auzit – o surpriză majoră pentru mulți – că Zapatiștii si-au propus să participe la alegerile prezidențiale din 2018, cu candidatura unei femei Indigene. Se pare că nu si-au schimbat poziția politica per se, doar că, fiind înconjurați si asediați, ei încearcă să spargă această poliorhie, si să se adreseze unor sectoare mai largi ale populației, conștienți fiind de atacurile violente massive pe care le-au simțit după moartea lui Galeano. De fapt, guvernele de stânga și întreaga politică a progresivismului, atât în Europa cât și în America Latină, este în criză. Foarte puțini au fost cei care s-au mobilizat în Brazilia, pentru a cere reinstaurarea lui Dilma Roussef, deși mulți au condamnat punerea ei sub acuzare drept o mișcare frauduloasă, aproape o lovitură de stat. În cel mai bun caz, guvernele progresive au atenuat anumite forme extreme de sărăcie, dar nu au schimbat fundamental modul de producție, nu au implementat reformele cerute de către mișcările sociale care i-au adus la putere, si nu au stăpânit violența armatei și a poliției. Poate că putem vorbi despre o retorică diferită în cazul chavism-ului, care a respectat cât de cât voința poporului, dar care s-a bazat într-o mare parte pe politica de minereuri extractiviste și a făcut țara dependentă de oscilațiile pieței mondiale. Și ce să mai zicem despre fiasco Bernie Sanders? Care, după ce și-a petrecut luni de zile explicând de ce susținătorii lui nu ar trebui să voteze pentru Clinton, a afirmat ulterior că Hillary Clinton constituie singura cale? Ce lecție de cinism!
Eu nu numesc politica bunului comun drept “spontaneistă”. Există în prezent, multe regimuri comunitare, cu sute de ani de istorie în spatele lor. Și în multe părți ale lumii, nu are cum să fie multă spontaneitate în apărarea bunurilor commune, când aceste regimuri comunitare trebuie să se confrunte cu violența paramilitarilor și armatei, precum și cu agenții de pază corporatiști. Evident nu trebuie să fim dogmatici când interpretăm aceste chestiuni. La nivel local, este posibil de a exercita o anumită influență asupra guvernelor. Dar, ceea ce vedem este faptul că centrele de decizie politică sunt din ce în ce mai greu de acesat de către omul de rând. Suntem martori, de asemenea, la formarea unei puteri-de structură internațională, care înlocuiește în mod constant puterea statului-națiune, așa cum este cazul Uniunii Europene, de exemplu.
Interferența constantă a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, în politica de stat, si în special, dar nu exclusiv, în ‘lumea a treia’, duce la o proliferare a acordurilor de schimb liber – TTP sau TTIP (care din fericire încă nu a fost semnat) – care ajung să reglementeze mobilitatea capitalului în cadrul economiei mondiale, astfel încât nici o decizie să nu poată fi luată la nivel economic, decât dacă are aprobare de la marile corporații. Suveranitatea națională este în acest fel complet eliminată. În aceste condiții, cum putem fii optimisti cu privire la instalarea guvernelor radicale de stânga?
GS + AC: Un val de schimbare a trecut prin America Latină, la începutul secolului 21, care a zdrobit multe dintre guvernele neoliberale. Esențiale pentru această schimbare au fost noile mișcări sociale care au cerut atât drepturi socio-politice cât și economice. Însă ce a rezultat de aici au fost tensiunile între partidele aflate la guvernare și mișcările sociale. Credeți că aceste tensiuni pot fi rezolvate într-un mod care să promoveze interesele claselor muncitoare din America Latină?
SF: Am vizitat Ecuadorul în luna Aprilie a acestui an și am avut multe întâlniri cu grupuri ecologice și cu grupuri pentru drepturile femeii, ale căror referințe au fost unanime. Întrebarea pusă este de ce stânga Europeană si cea din Statele Unite vorbesc de Correa ca un radical, atunci când politica lui este în concordanță deplină cu neo-liberalismul? Mai ales având în vedere faptul că, în comparație cu orice alt guvern anterior, Correa atacă cel mai mult pamântul oamenilor Indigeni și afișează în mod ostentativ, în politicile sale, un dispreț complet pentru femei? Correa a fost adus la putere printr-o mișcare a oamenilor Indigeni, și ca atare a introdus în constituția țării principiul conform căruia natura are drepturi. La începutul mandatului a apărut determinat să nu exploateze resursele naturale de petrol, dar ulterior s-a răzgândit, și a început să promoveze investițiile străine și forajul de petrol în parcul Yasuni. Evident, a intrat în mod repetat în conflict cu aceleași populații Indigene care l-au sprijinit anterior. Guvernul său este criticat ca fiind autoritar, corporatist si împotriva mișcărilor populare. Evo Morales de asemenea, vorbește despre Pachamama când merge în străinătate, dar acasă susține o politică extractivistă similară, care, nu numai că distruge terenurile agricole, pădurile, râurile, dar si se creează o formă de colonialism intern. Asta nu înseamnă ca anumite grupuri de muncitori nu susțin politica lor, pentru că extractivism-ul înseamnă salarii pentru unii, deși cu costul distrugerii mijloacelor de existență ale multora, în același mod în care, în multe comunități din Statele Unite, muncitorii tineri susțin forajul pertrolier prin fracturare hidraulică.
Cred că există o diferență fundamentală între poziția acestor guverne, elaborate de către teoreticienii radicali din America Latină – cum ar fi Luis Tapia, Raul Zibechi, Raquel Gutierrez, Silvia Rivera Cusicanqui, și opinia deținută de către mulți alții de stânga în State si în Europa.
GS + AC: Ați putea comenta cu privire la recentele alegeri prezidențiale din Statele Unite?
SF: Alegerile din State sunt un spectacol trist, ale cărui implicații periculoase sunt deja simțite, mai ales că zeci de grupuri bazate pe idea de supremație albă par sa iasă acum la suprafață, fiind susținute și legitimate de declarațiile lui Trump.
Este demoralizant că sectoare întregi ale clasei muncitoare din State îl susțin pe Trump. Dar, desigur, Clinton – fiind legată de Wall Street, CIA, și de mașina de produs războaie – nu este o alternativă. Ea poate juca o carte feministă doar pentru că, din momentul în care feminismul anilor ’70 a fost instituționalizat, femeile au fost integrate în economia globală ca forță de muncă ieftină.
Interviu realizat 19/10/2016
Publicat inițial în limba engleză pe situl Salvage