Între ironii fine, rasism social și socialism fără socialism. Cui (nu)-i mai poate vorbi stânga?

Recentele proteste, dominate de o clasă de mijloc urban-corporatistă[i] cu un discurs pe care nu exagerăm dacă îl numim autoritarist și rasist social, pun stânga românească în fața unei probleme politice de natură strategică: cui îi se mai poate adresa o mișcare de stânga în România de azi? Până acum un larg segment din cei ce se auitoidentifică ca fiind de stânga a insistat să considere clasa corporatistă drept receptorul principal al mesajului politic de stânga. Deși era previzibil de ceva timp cred că acum este evident că o asemenea poziție nu este nici mai mult nici mai puțin decât o formă de wishful thinking. Cu toate că mai rămân activiști sociali care se autoidentifică ca fiind de stânga în stradă, este mai mult decât clar acum că, la fel ca în cazul ultimelor proteste politice românești, discursul dominant și modul în care mișcarea este instrumentalizată politic efectiv este, orice, numai de stânga nu. Un răspuns diferit la întrebarea de mai sus, cuplat cu acțiuni în consecință, trebuie dat urgent dacă ne dorim ca apariția unei alternative de stânga să fie măcar logic conceptibilă – o asemenea apariție presupune și un tip implicare activă și sistematică în politică încă neexperimentată; diferit atât față de ce a făcut până acum stânga academică, cât și față de ce a făcut și face stânga ongistică.

Excluderea politică a „pierzătorilor tranziției” ca rasism social

Deși nu apare ca o ruptură discursivă față de seria precedentă de mișcări sociale, de această dată discursul rasist social al clasei de mijloc urban-corporatiste a ajuns la un nivel care cu greu le mai permite celor care au susținut că o mișcare de stânga în România trebuie construită pornind în primul rând prin a adresa tocmai problemele acestei clase de mijloc să continue să îl ignore. Aici nu este o ruptură discursivă, pentru că discursul sistematic de ură față de pierzătorii tranziției, față de asistații social (în țara cu cele mai mici cheltuieli în materie de asistență socială din U.E.) și, în general, față de toți cei ce nu aderă la opțiunea politică corectă și civilizată, a devenit dominant încă din 2014, primul moment în care mișcările sociale au privit momente electorale importante (alegerile europarlamentare și cele prezidențiale). Din acel moment ura față de cei care nu fac alegerea politică corectă, care desigur, neîntâmplător, erau grupuri sociale aflate într-o situație social-economică precară, a devenit din ce in ce mai puternic prezentă, intensificată semnificativ cu ocazia turului doi al alegerilor prezidențiale, când votanții lui Ponta au primit tradiționalul botez specific dreptei românești: odată ieșiți din apa binecuvântatei drepte, votul lor devine ilegitim, căci ei devin țapii ispășitori ai retardului modernizării României.

O culme și mai înaltă este atinsă acum când votanții PSD în cadrul alegerilor legislative din decembrie 2016 sunt văzuți ca vinovați direcți pentru toate problemele sociale pe care clasa de mijloc urban-corporatistă le identifică. Astfel, impulsul autoritar care propune unele dintre cele mai grotești forme de democrație cenzitară (de la excluderea celor fără studii, la excluderea celor ce nu au un venit, excluderea unor grupuri etnice, sau excluderea pe bază de vârstă) nu mai este o excepție. Nu numai că eforturile de a înțelege mecanismele care determină grupurile sociale aflate într-o situație economică mult diferită (a se citi precarizată) devin o excepție printre auto-etichetații democrați liberali participanți la protest, ci, mai mult, excluderea celor dintâi de la dreptul de vot este susținută nedisimulat în supranumita agora, toate aceste grupuri fiind reduse discursiv (și direct acțional,spre exemplu, ca în cazul confruntării din Cluj cu persoane vârstnice (babe și moși comuniști, desigur) ieșite la balcoanele apartamentelor lor în timpul protestelor luate in ridicol prin râsete batjocoritoare și huiduieli succesive) la un nivel de sub-oameni.

Deși nu foarte relevant politic, chiar dacă am asuma că deciziile electorale sunt determinate de pur pragmatism – interese materiale mărunte, dar imediate, – întrebarea importantă rămâne de ce, în Piața Victoriei și, mai general, în cadrul clasei de mijloc urbane activate politic, reacția dominantă este una prin care problemele sociale sunt puse pe seama acestor grupuri sociale, cauză a tuturor problemelor sociale. Condițiile care fac posibilă și logică alegerea politică pe care aceste grupuri sociale marginalizate tind să o facă sunt în afara oricărei discuții, asumpția de necombătut (parcă copiată de la vechii intelectuali de dreapta ai puterii) fiind că cei săraci, cei needucați și pensionarii, pradă ușoară a manipulării, iau decizii iraționale și eminamente nepolitice. Ironia face că, din contră, tocmai decizia acestor grupuri care aleg din spectrul politic dominant facțiunea care nu i-a umilit complet în mod sistematic, și care, deși nu a luptat activ pentru îmbunătățirea situației lor, a servit câteva resturi de asistență socială, pare a fi cea mai logică din punct de vedere politic. În contrapondere forma politică predominantă la care aderă clasa corporatistă este una anti-politică în care problema centrală este una cu caracter ritualic-justițiar-etic, nu politic. În contextul discursului dominant al protestelor recente, o dezbatere care să facă posibilă înțelegerea deciziilor politice ale acestor grupuri social și economic marginalizate devine imposibilă. De notat, cu gândul la o posibilă strategie politică a stângii, rămâne faptul că nu este prima oară când liberalii și democrații români, cuplați cu frumoasa clasă de mijloc urbană și tânără propun excluderea celor ce nu votează așa cum trebuie, nefiind capabili să accepte jocul democrației reprezentative.

De la „PSD și USL aceeași mizerie!” la „PSD și ALDE aceeași mizerie!”

Cuplat cu rasismul social vine dinamica prin care mișcarea socială s-a transformat dintr-o auto-declarată luptă anti-sistemică (ceea ce însemna necooptată și necooptabilă de vreo parte a vechii elite politice) într-o mișcare ușor de instrumentat politic de o secțiune a vechii elite politice pe care am putea foarte bine să o numim secțiunea radical tehnocrat-justițiară. Astfel, dacă în cazul alegerilor europarlamentare poziția dominantă a păstrat posibilă, măcar în aparență, o raportare antisistemică critică la adresa vechii elite politice ca întreg, primul tur al alegerilor prezidențiale din iarna lui 2014 și susținerea masivă a Monicăi Macovei și mișcării M10 în cadrul mișcărilor sociale a dus la un partizanat politic cu facțiunea justițiar-tehnocrată, apropriată de DNA, din cadrul vechii elite politice. Nu e nevoie să dezvolt alegerea clară din turul doi al alegerilor când, într-un mod autodistructiv greu de explicat, inclusiv majoritatea celor ce se auto-declară ca fiind de stânga a optat așa-zis strategic să îl susțină pe pe Iohannis. Acesta apărea ca un avatar al luptei anticorupție și ideal technocrat în lupta cu răul absolut pe care îl reprezenta Victor Ponta: corupt, incompetent și neocomunist – cu toate că, în ceea ce privește politica sa economică, s-a arătat necontenit ca fiind mai liberal decât liberalii cu carnet de partid). Din acest punct, mutația de la antisistemicul – chiar dacă nu critic și constructiv politic – „PDL și USL, aceeași mizerie!” la formula partizană față de o secțiune a vechii elite politice „PSD și ALDE, aceeași mizerie!” pe care o auzim acum în Piața Victoriei nu mai pare deloc surprinzătoare.

Pe de o parte, avem o formă de rasism social față de cele mai marginalizate economic grupuri din România. Pe de altă parte, un partizanat politic care, deși neasumat explicit, devine vizibil. Nu numai că acum ”PSD și ALDE sunt aceeași mizerie” în timp ce opoziția compusă din vechiul PNL (+PDL) care apare ca frecventabil, iar USR apare ca mistic-salvator în lupta acestei clase de mijloc, dar și corupția și abuzul de putere (din nou, ceea ce era deja mai mult decât evident cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2014) par a fi de două tipuri: în timp ce scandalul Kovesi-Coldea trece neobservat și DNA rămâne văzut ca o instituție mesianică situată în afara intereselor meschine specifice luptei politice pentru putere, corupția apare ca un atribut exclusiv al PSD-ului, iar printr-un proces la prima vedere absolut halucinant dreapta politică reapare metamorfozată ca luptătoare pură anticorupție (momentul în care PNL-ul s-a alăturat USR-ului în spectacolul-protest din parlament, scandând „Hoții! Hoții!” find absolut memorabil). Nu asistăm în aceste zilne nici la prima, și nici a doua repetare (ca farsă de data asta) a promisiunii spectacolului țepelor pentru corupți din Piața Revoluției din 2004. Caracterul politic al justiției în stil DNA este ignorat sistematic. DNA-ul, ca justițiar abstras din politic, este contrapus PSD-ului, în calitatea sa de prototip căruia i se atribuie exclusiv atributul corupției maxime, uitându-se amnezic faptele guvernărilor cu nimic mai puțin corupte ale dreptei românești. Deși în jumătate din timpul scurs de după 1989 dreapta politică a fost la guvernare, ea reapare ciclic ca salvator incoruptibil, singura opțiune (mult iubitul rău cel mai mic) împotriva luptei cu ciuma roșie. Această întoarcere discursivă este una pe care inclusiv mulți auto-proclamați stângiști o acceptă ca legitimă, cu toate că din 2004 încoace avem parte de o reîntoarcere ciclică la ea (de la momentul Năstase, la momentul Geoană, momentul Ponta-Colectiv, momentul Ponta-Iohannis și, în cele din urmă, momentul din prezent). Când vedem că această acceptare a răului cel mai mic într-un discurs politic centrat totalmente pe tema anti-corupției generează de fiecare dată, fără excepție, mișcări ușor de instrumentat de secțiunea cea mai de dreapta a clasei politice ar trebui să ne punem câteva întrebări cu strategia politică pe care o urmăm loial de atâta timp, nu?

Dictatura iliberală a anticorupției? Mai bine nu.

Toate acestea nu sunt în niciun caz motive pentru o apropiere față de guvernul PSD, care este responsabil complet pentru situația în care se găsește. Nu cred că este nevoie să reiterez că ordonanța de urgență care a provocat declicul social, este, după toate probabilitățile, menită să servească câtorva personaje marcante ale PSD, incriminate în diverse procese penale de către DNA. Merită punctat aici însă și că această luptă între DNA și guvernul PSD este și o luptă pentru putere și control politic: dacă nu acceptăm naivitatea ideologică conform căreia DNA este un organ justițiar apolitic, și ne uităm la recentele intruziuni ale acestei instituții în procesul politic (inclusiv halucinanta recentă inițiere de către DNA a cercetării modului în care infama ordonanță de urgență 13 a ajuns să fie aprobată, clară încălcare a separării puterilor în stat, principiu pe care democrații și liberalii pare că l-au uitat de mult) unul din singurele motive care ar da un sens motivului pentru care PSD, în frunte cu Dragnea, riscându-și imaginea și capitalul politic, a mers atât de departe în această luptă care acum pare a fi deja pierdută, rămâne cel conform căruia am avut de a face cu o luptă pentru putere și control politic, o reglare a granițelor până la care pe de-o parte guvernul și PSD-ul condus de Dragnea și pe de alta DNA pot face politică efectiv.

Aici avem încă o dată de a face cu o alegere tragică. Între un PSD, în forma sa de acum, și un DNA intruziv politic, în primă instanță cea mai bună opțiune pare o retragere strategică pentru a căuta un răspuns în afara variantelor închise pe care le oferă acum această situație politică. Merită făcută însă mențiunea că un DNA devenit și mai puternic politic, cum pare să sugereze cercetarea deschisă față de apariția ordonanței de urgență nr. 13 ar putea să constituie un obstacol viitor pentru orice fel de opțiune politică alternativă – dacă PSD poate fi într-un final tras la răspundere, duetul DNA-SRI nu poate fi tras la răspundere politic în niciun fel. Astfel, paradoxal, s-ar putea ca, de fapt, între o dictatură iliberală a anti-corupției (căci cum altfel s-ar putea numi un sistem în care DNA, ca parte a judiciarului, intervine în legislativ și executiv?) și o putere sporită a guvernului PSD, varianta din urmă să fi fost preferabilă. Probabil e prea târziu să ne gândim la asta însă. Pare că tot ce au reușit liderii PSD este să slăbească poziția de putere a guvernului, întărind poziția politică a DNA. Dacă discursul dominant al mișcării sociale este unul care ignoră complet această fațetă, cred că stânga nu își poate permite același lucru. Consecințele victoriei DNA se vor manifesta nu doar pe termen scurt, ci și pe termen mediu și lung. O guvernare ca alianță între tehnocrație și anticorupție, diluată politic complet (în spațiul politic românesc în care anticorupția, așa cum a fost articulată, a făcut imposibilă discuția politică efectivă: când am avut ultimele discuții serioase despre tipul de politici economice și sociale care ar trebui adoptate?) va fi foarte greu de înlocuit mai târziu cu o opțiune realmente politică.

Anticorupția își va găsi, cum o face deja de atâta timp, o serie nesfârșită de dușmani, servind astfel perfect la continua reprimare a oricărei discuții legate de politicile sociale și economice ce ar putea, în mod real, să contribuie la o formă sau alta de schimbare a status quo-ului. Având de ales între necorupți și sfinți cu proiecte tehnocratic-liberale ce creează cetățeni de clasa a doua uitați în portbagajul istoriei și apoi acuzați că simpla lor existență constituie un obstacol pentru modernizarea României, și un PSD la fel de liberal-sprijinitor al marelui antreprenoriat, dacă nu chiar și mai și, totodată clientelar politic, cu tendințe de a se îndrepta către o formă de capitalism național mai protecționist, etnicizat și conservativ, care, spre deopsebire de cei dintâi servește firimituri și resturi bazei sociale marginalizate, singura alegere rezonabilă este refuzul acestei alegeri și încercarea de a produce spațiul social politic care să facă posibilă o nouă opțiune realmente progresive.

Este mai mult decât clar că, în construcția unei asemenea alternative, ignorarea problemei corupției nu este o opțiune din două motive: pe de-o parte, din punct de vedere politic strategic tema corupției este, chiar dacă discursiv formulată diferit, importantă la nivelul tuturor claselor sociale din România; pe de altă parte, spre deosebire de ce susțin acuzatorii care presupun că oricine critică discursului anti-corupție și DNA are un fetiș pentru corupție, suntem desigur pentru o administrare politică curată, transparentă care să poată fi trasă la răspundere. Acest fapt nu presupune însă acceptarea dogmatică a discursului anticorupție pe filiera DNA (adică istoric vorbind: Băsescu-Monica Macovei-Kovesi-Iohannis, PDL-M10-USR). Ba din contră, presupune semnalarea modului în care discursul hegemonic anti-corupție vede foarte bine abuzurile unei secțiuni a clasei politice în timp ce abuzurile altor secțiuni a clasei politice luate împreună cu capitalul și intresul privat implicat în felurite acte de corupție, influență și abuz de putere lipsesc sistematic și premeditat din imagine. De altfel, acesta este și motivul pentru care discursul anti-corupție hegemonic nu impresionează grupurile social-economic precarizate. Ceea ce uimește atât de tare intelectualitatea de dreapta și clasa de mijloc civilizată – anume, cum de necivlizații și săracii „votează cu corupții” – care răspunde prin rasismul social discutat dezconsiderând complet votul celor marginalizați economic, se explică, paradoxal, tocmai prin faptul că cei precarizați, cu toate că nu au o conștiință politică dezvoltată, tocmai din cauza poziției lor cad mult mai greu în capcana discursului anticorupție hegemonic. Situația nu este cea pe care o descrie IT-istul civilizat care povestește despre săracii proști și/sau bătrânii care votează greșit pentru un kilogram de făină și o sticlă de ulei. Neprinși în fantasma anticorupției, cei mai precarizați economic înțeleg aproape intuitiv modul în care DNA a făcut și face justiție politică ( ca acum să fie aproape de a deveni instituția ce posedă, de facto, cea mai mare putere politică). Și pentru ei corupția este un factor explicativ important în modul în care înțeleg motivele situației lor sociale, însă aceștia sunt în general mai puțin ideologic-amnezici față de clasa de mijloc, sesizând corupția spectrului întrec politic care a deținut prin rotație puterea politică în ultimii 27 de ani.

Astfel, ca punct de la care putem porni, în construcția unei noi alternative discursul despre corupție ar puncta nu doar, ritualic-ideologic, impuritatea unor segmente din spectrul politic existent, ci relațiile de dezvoltare capitalistă, ce din 89 încoace, au fixat din ce în ce mai bine poziția României ca țară la periferia sistemului capitalist, ce își vinde forța de muncă ieftin. Ce ne face să credem că un discurs care nu ar puncta doar corupția și incompetența clasei politice în ceea ce privește, spre exemplu, eșecul dezvoltării infrastructurii, ci și, la celălalt pol modul în care mari companii precum Bechtel au abuzat de puterea lor, au luat profitul și nu au lăsat nimic în urmă nu ar avea succes? Punctând nu doar modul în care politicieni au obținut profit personal în implicarea lor în privatizările companiilor de stat, ci și rolul interesul privat al capitalului (atât național, cît a fost cazul cât și al marelui capital transnațional) care, odată cu succesul financiar și profitul aferent (obținut de multe ori inclusiv prin distrugerea capitalului privatizat), a lăsat în urmă dezastru social-economic oare am rămâne neascultați? Punerea în discuție nu doar ritualic-justițiar a politicienilor implicați în privatizări (o temă specifică care, într-un mod interesant, a fost destul de rapid uitată de dreapta româneascăș privatizăprile însă au rămăs cum au fost făcute, desigur), ci și a privatizărilor în sine acolo unde capitalul nu și-a respectat responsabilitatea contractuală, de multe ori minimală (nu este un caz deloc rar acesta.) nu ar fi relevantă politic? O poziție atât față de secțiunea de birocrați de stat privilegiați cu salarii de 10, 20, 30 de ori mai mari decât salariul minim pe economie, dar și a modului în care în România se face profit pe barba unei mase populare prost platite, căreia până și bruma de asistență socială (în sens larg aici, incluzând accesul la educație, sănătate, spațiu public, etc.) din timpurile socialismului îi este retrasă, ar fi politic perdantă? Probabil că toate acestea ar fi politic perdante dacă scopul este mobilizarea clasei urbane de mijloc privilegiate. Dacă însă scopul este articularea unei alternative politice de stânga nu văd de ce nu ar fi posibil ca, propagate cu atenție și inteligență strategic-politică, aceste teme să mobilizeze multe din grupurile care stau la capătul precarizat al economiei și societății românești. Nu ne rămâne decât să și încercăm.

În lipsa reușitei unui proiect politic de stânga alternativ, cu o luptă a anti-corupției mai mult sau mai puțin de succes, cu Boc sau Tăriceanu, Ungureanu sau Ponta, Cioloș sau Grindeanu, sau, de ce nu Nicușor Dan sau Clotilde Armand, construcția politicii economice românești ca una esențialmente periferică în care avantajul relativ competitiv al României va rămâne sistematic același, niciodată schimbabil, forța de muncă ieftină.

Formal muncitori, dar absolut conservatori în dezvoltarea efectivă a capitalismului local

În momentul de față nu cred că mai putem susține că stânga se poate adresa în continuare clasei de mijloc urban-corporatiste. În ceea ce privește definirea clasei de mijloc-corporatiste, sunt necesare niște clarificări. Cred că pornind de la aceste clarificări vom putea înțelege o importantă parte din ceea ce generează atât simpatia sistematică pe care această subclasă o manifestă pentru versiunea justițiar-tehnocrată a dreptei românești cât și mereu prezentului rasism social al acestora.

În general, aici nu vorbim despre muncitorii pe salariu aproape de cel minim, la multinaționale (spre exemplu, vânzătorii la Mega Image sau Carrefour) și nu aceștia sunt actorii principali în ceea ce privește formarea discursului clasei urbane tinere și frumoase (deși uneori coopotați, aceștia, cu multă muncă, pot probabil deveni aliați în cadrul unei mișcări care să se opună rasismului social specific clasei de mijloc frumoase). Segmentul cel mai important la care, în lipsa unui termen mai adecvat, refer prin sistagma clasa de mijloc urban-corporatistă este cel al aripii prezentabile a clasei corporatiste din marile orașe: lucrătorii din IT, marketing și outsourcing în customer service care în general câștigă undeva de la cel puțin dublu salariului minim în sus. Fiind vrăjiți de posibilitatea avansării meritocratice pe scara corporatistă, aceștia se delimitează de sărăcia claselor de jos, situându-se antagonic față de aceste grupuri.La această delimitare contribuie și construcția istorică în postsocialism a discursului acestora – la intersecția dintre anticomunism (ce, de la bun început împiedică, ba chiar diabolizează doleanțele ce țin de drepturi sociale și economice) și anticorupție.

În cele din urmă, dar nu cel mai puțin important, discursul acestei subclase este format în largă măsură pornind de la rolul ei politic economic în alcătuirea specifică a capitalismului local în cadrul sistemului global. După cum bine observa recent Cristian Nichitean această subclasă,

„deși formal proletară, este total dependentă de prezența capitalului străin, altfel spus de modelul nostru de „dezvoltare” economică (mai exact de subdezvoltare și dependență neocolonială), de aranjamentele intercapitaliste bazate pe delocalizarea producției și forță de muncă ieftină ce plasează ferm și pentru multă vreme Romania la periferia sistemului capitalist mondial.”

Această subclasă mai mult decât într-o poziție a unei aristocrații muncitorești, se află într-o poziție ce poate fi înțeleasă pornind de la structura economic specifică pe care o au ca privilegiați ai unui sistem capitalist local absolut perdant pentru marea majoritate, în care avantajul competitiv este forța de muncă ieftină (care presupune desigur și exploatarea intensă a acesteia). Peste această determinare a bazei economice vine supradeterminarea ideologică specific postsocialistă discutată mai sus (la intersecția dintre anticomunism și anticorupție, cuplată cu o formă de autocolonialism ce produce falsele dihotomii civilizați/ înapoiați, capitalism vestic de succes/capitalism est european ratat, etc.) care duce această subclasă într-o poziție și mai distantă față de grupurile social-economic precarizate din România, situând-o într-o strânsă alianță deloc accidentală cu capitalul transnațional al companiilor la care lucrează.

Din această perspectivă, brusc nu mai pare deloc accidentală ura isterică față de grupurile marginalizate pe care membrii subclasei corporatiste o afișează sistematic de ani buni (de cele mai multe ori, desigur, nefiind conștienți de propria atitudine care li s-ar dezvălui anti-democrată dacă aceștia și-ar putea aplica propriile principii democratic-civilzatoare lor înșiși). Atitudinea conservatoare a grupului, pare din contră, nu accidentală, ci bine fixată la intersecția dintre determinarea bazei economice care îi poziționează social ca o formă foarte specifică de proletariat cuplată cu supradeterminarea ideologică care stabilește un antagonism puternic între acest grup de creativi speciali și grupurile social-economic precarizate.

Pornind de la aceste observații, pot reveni la tema inițială de discuție pe cae o propuneam. Dacă atît experiența practică, cât și cea politic-economică și ideologică arată clasa de mijloc corporatistă ca situată antagonist față de interesele grupurilor social-economic marginalizate, ce motiv mai rămâne pentru care să continuăm să considerăm această subclasă ca principalul receptor al mesajului stângii? Să fie simplul fapt că discursiv ne este aparent mai ușor să comunicăm cu clasa urban-corporatistă? Nu cred că acesta nu este un motiv suficient pentru a insista în păstrarea acestei strategii. Experiențele repetate în mișcări sociale urbane ne arată cum discursul dominant corporatist a fost întotdeauna instrumentalizat în favoarea celor mai brutale forme de dreaptă politică din România și experiențele protestelor recente nu fac decât să ilustreze direct rasismul social și partizanatul politic ce era mai mult decât evident deja de la mișcările din jurul alegerilor prezidențiale din 2014. Stânga mereu prezentă „și-a călcat pe inimă” și, crede Costi Rogozanu, a făcut bine încercând să ofere o perspectivă de stânga în piață. Nu spun că nu este așa, încercarea trebuia făcută. Însă, în fața eșecurilor multiple ale unei stângi cu un mesaj care este contrar celui dominant în cadrul mișcărilor sociale urbane, cred că este momentul pentru o reconsiderare a strategiei politice. Mesajul de stânga, cel mai vizibil la începutul seriei de mișcări sociale românești în 2012, la protestele împotriva promovării unui proiect de legislație a sănătății, a fost foarte ușor marginalizat în cele ce au urmat. Dacă în 2012 „Corporația nu face legislația” era un slogan des auzit în piață (ce s-a auzit și în cazul protestelor de mediu Roșia Montană și Pungești) acum vedem în forma cea mai directă ideologica dominantă a acestei clase corporatiste când corporația, ca pol meritocratic-civilizator, a devenit parte din soluția la problemele sociale conform discursului mișcărilor sociale, fiind chiar prezentă prin personficarea sa, middle și upper-management din corporații și directori de bănci protestând la unison cu restul clasei de mijloc.

Exact ce strategie poate fi urmată de aici încolo rămâne de văzut, discutat și încercat. Cred însă că e destul de clară imposibilitatea de a întoarce un grup social atât împotriva intereselor sale economice cât și împotriva unor foarte adânci mărci ideologice de dreapta deja bine întipărite în cadrul ei. De prea mult timp, vrând-nevrând, prin însăși centralitatea pe care a dat-o încercării de a vorbi clasei urbane, stânga românească s-a văzut în situația de a tolera forme de rasism social ale urbanului privilegiat.

Centrarea efortului de a construi o nouă stângă având în primul rând în vedere „pierzătorii tranziției” în sensul cel mai larg, bazinul tradițional politic al PSD-ului: mediul rural și mediul urban sărac, împreună cu armata de corporatiști – defapt nu chiar așa corporatiști – ce nu beneficiază de privilegiul unui salariu comparativ decent, lucrând de cele mai multe ori pe salariul minim pe economie, pare o misiune extraordinar de dificilă. În schimb întoarcerea corporatiștilor privilegiați împotriva propriilor interese pare și propriului discurs ideologic conservator pare a necesita un act de-a dreptul miraculos. În final, poate o luptă pe termen lung pentru a construi o opțiune de stânga adresîndu-ne grupurilor cele mai precarizate economic, deși dificilă nu este o misiune imposibilă. În fond, pierzătorii tranziției nu votează PSD-ul cu entuziasm, ci din cauza lipsei oricărei alternative care să nu îi umilească și marginalizeze complet.

[i] În ceea ce privește definirea clasei de mijloc-corporatiste, sunt necesare clarificări (vezi secțiunea „Formal muncitori, dar absolut conservatori în dezvoltarea efectivă a capitalismului local” a articolului pentru un prim punct de pornire).