Peste teza de doctorat a Laurei-Kodruta Kovesi – supusă, de curând, unei examinări ştiinţifice de către o comisie a CNATDCU – a început să se așeze iarăşi praful. Cvasi-inaccesibilă şi fundamental inutilă, ea va avea aceeași soartă pe care o au marea majoritate a lucrărilor doctorale publicate în România ultimului deceniu şi ceva: nu va mai fi tulburată niciodată de nimeni, devenind sigiliul perfect al unei imposturi girate de comunitatea academică şi de cea mai mare parte a societăţii civile şi a „intelectualilor”. Însă, înainte de a ajunge la concluzii şi pentru a nu fi acuzat de judecată pripită, este cred important să aduc în discuţie textul raportului comun al comisiei CNATDCU, alcătuită din prof. Claudia G. Lemarchand, prof. Vlad Constantinesco şi conf. Radu Chiriţă, asupra tezei doctorale a dnei Kovesi.
Merită punctat la început că cei trei membri ai comisiei propun, în preambulul raportului, o definiţie a plagiatului ca abatere de la onestitatea științifică, prin însuşirea fără drept a operei unui terţ. Partea cea mai consistentă a raportului identifică peste 60 de instanțe în care 3-4 rânduri sau, de cele mai multe ori, 30-40 de rânduri sunt plagiate în întregime sau prin reformulări minimale. În unele cazuri este vorba, ce-i drept, de articole de lege sau coduri de procedură, în cazul cărora citarea nu este neapărat necesară, şi deci care nu constituie o probă de plagiat. Însă de cele mai multe ori avem de-a face cu rânduri copiate din articole ale Anei-Maria Papuc (câte şapte, câte nouă rânduri, care „pot fi considerate plagiat-falsificare”), din prezentări de carte sau ale unor acorduri internaţionale, din capitole de lucrări științifice sau inspirate din surse necitate şi, deci, considerate cel puţin o formă de „plagiat-parazitism”.
Lăsând cu totul la o parte pasajele în care membrii comisiei consideră că plagiatul nu poate fi afirmat cu certitudine – deşi există unele suspiciuni (adesea suficiente) – şi luând în considerare numai cazurile de plagiat 100% cert (potrivit aceluiaşi raport), putem obţine o hartă destul de clară a plagiatului din lucrarea dnei dr. Kovesi, după cum urmează: paginile 7, 21, 22, 22-23 (plagiată integral), 30, 31, 32 (pagină plagiată integral), 39-40, 58-59, 71, 110, 204, 226-227, 238-239, 248, 250 (plagiată integral), 252, 253, 254, 261 (plagiată integral), 262, 272, 296, 297, 317, 319, 324-325, 329, 336, 338, 360, 361, 366-367, 368 (plagiată aproape integral), 375-376.
În urma acestei analize foarte succinte, se impune următoarea concluzie: cu excepţia celor 94 de pagini cuprinse între paginile 110 şi 204 (unde există, totuşi, o serie întreagă de pasaje suspecte de plagiat), plagiatul este răspândit uniform în întreaga lucrare de la primele până la ultimele pagini. Departe de a fi o excepţie sau o „întâmplare nefericită”, o scăpare, el apare ca una dintre constantele tezei. Dr. Laura Codruţa Kovesi a plagiat sistematic, din tot felul de surse, uneori 4-5 rânduri, alteori pagini întregi, cu tot cu note de subsol şi cu tot cu greşelile de ortografie conţinute în textul iniţial (vezi p. 22, „white coilar crime”, Sutherland). Pasajele (posibil) originale, cele suspecte de plagiat şi cele dovedite drept plagiat cert se împletesc natural şi alcătuiesc fibra tezei doctorale a dnei Kovesi. Ceea ce mi se pare însă cel mai incriminant, fiind subliniat chiar şi de autorii raportului, este faptul că, în unele cazuri de plagiat, avem de-a face cu minime reformulări, care încearcă să deghizeze plagiatul.
Aşa se întâmplă, de exemplu, când, într-un pasaj de 30 de rânduri preluat din Hedesiu, în textul original apare sintagma „ultimul deceniu şi jumătate”, iar în teză ni se vorbeşte „din anii ’90”; iar acest pasaj este departe de a fi singurul de-acest fel. În urma analizei sale, comisia interzice publicarea tezei de doctorat a dnei dr. Kovesi şi recomandă ataşarea acestui raport fiecărui exemplar din teză. Şi, cu toate acestea, recomandă menţinerea titlului de doctor al dnei Kovesi, „retragerea acestuia apărându-ne ca fiind o sancţiune excesivă şi neadaptată”. Excesivă de ce şi neadaptată la ce, când s-au constatat nenumărate abateri de la „onestitatea ştiinţifică” prin însuşirea fără drept a ideilor unor terţi? Un argument (singurul) oferit în sprijinul acestei decizii este că „acele paragrafe care au fost preluate, în mod cert, fără citarea sursei, au o valoare ştiinţifică redusă” şi deci nu afectează nucleul lucrării, partea sa „originală”. (Merită remarcat că acest criteriu nu apare nicăieri în definiţia de lucru a plagiatului, oferită de cei trei doctori ai comisiei.)
Dar care este totuşi partea originală, nucleul dur al tezei de doctorat al dr. Kovesi? Acelaşi domn conf. Dr. Radu Chiriţă, care a contribuit la întocmirea raportului, ne lămureşte în această privinţă într-un interviu din 8/12/2016: „Doamna Kovesi nu a adus nimic original. Când veţi citi raportul, veţi vedea că atât eu, cât şi colegii din comisie am constatat că lucrarea este foarte slabă din punct de vedere calitativ”[1]. Cu alte cuvinte, un membru al raportului pe care l-am discutat până acum ne spune cu subiect şi predicat că atât el cât şi colegii lui de comisie au constatat că lucrarea lui Kovesi nu e doar slabă, dar nu aduce nimic original. Prin aceasta, singurul argument oferit în raportul CNATDCU care ar fi putut justifica, fie şi parțial, decizia ca dnei dr. Kovesi să nu-i fie retras titlul, este infirmat explicit de chiar unul dintre membri comisiei!
Lucrarea dnei dr. Kovesi nu conţine doar câteva sute de rânduri plagiate şi alte câteva sute suspecte de plagiat (şi o mulţime de pasaje care reproduc texte de lege, texte de procedură penală, etc.), ci nu este altceva decât o înşiruire de platitudini, o încropeală făcută pe genunchi, fără nicio contribuţie originală şi fără nicio valoare academică. Ea nu a fost scrisă cu intenţia de-a aduce o contribuţie originală, ci cu intenţia de a parveni. Din cauza asta plagiatul și este „de slabă calitate”. Dna dr. Kovesi a plagiat pentru a scrie niște banalităţi, a produs maculatură, l-a înmulţit pe zero cu el însuşi timp de câteva sute de pagini. Prezentată la orice universitate decentă, teza dnei Kovesi ar fi stârnit probabil râsul şi dezgustul. Probabil mila. Şi un pic de dispreţ. Dar la Universitatea de Vest din Timişoara teza a fost nu doar acceptată, ci decorată cu un „magna cum laude” care ar fi trebuit să pecetluiască pentru totdeauna mediocritatea şi impostoratul.
Dar nu acesta este cel mai grav lucru. Căci mai grav decât atât este faptul că acest impostorat – odată descoperit şi pus în lumina reflectoarelor, devenind o temă dezbătută în spaţiul public – a fost girat din nou, ce-i drept cu o „urecheală” inofensivă, prin raportul CNATDCU şi prin tăcerea asurzitoare a zecilor de intelectuali sau reprezentanţi ai societăţii civile, altfel foarte vocali, care vesteau sfârşitul lumii dacă lui Ponta nu i se retrage titlul de doctor. Dna dr. Kovesi – pe care numai şi lectura raportului CNATDCU ar trebui să o facă să-şi dea demisia de onoare – face însă parte din aceeaşi breaslă a impostorilor ca şi Ponta sau Oprea. Ceea ce a fost condamnat şi înfierat în cazul lui Ponta, a fost lăsat acum să intre pe poarta din dos, a devenit brusc rezonabil.
Prin decizia CNATDCU, la care s-au făcut părtaşi, prin tăcere, toţi intelectualii scandalizaţi altădată de plagiate (fie şi numai de câteva rânduri, etc.), impostoratul a devenit, în anumite limite, acceptabil. E OK dacă eşti hoţ, numai să fii cu măsură. E OK dacă manipulezi, dacă o faci în anumite limite şi – mai ales – dacă eşti „de-ai noștri”. Intransigenţa morală a domnilor de la GDS s-a transformat, în acest caz, când au avut de-a face cu cineva „de-ai lor” într-un soi de justificare a dublului standard, într-un soi de minima imoralia – o deviere minimă de la standardele morale profesate „de obicei”, adică în cazul când nu avem de-a face cu „ai noştri”, deviere despre care se pretinde că ar putea fi recuperată dialectic într-un al doilea pas, prin introducerea unei noi distincţii, între cei care au copiat/furat puţin, cu simţ şi cei care au furat mai mult, „adevăraţii hoţi/plagiatori”.
Marea majoritate a semnatarilor petitiei pentru revizuirea tuturor doctoratelor obţinute după 1990, care alăturau semnăturii lor menţiunea „doctorat fără plagiat”[2] şi care, prin vocea lui Gabriel Liiceanu, considerau că „un plagiat poate fi constatat de un elev de clasa a opta şi de către orice om care ştiind să citească, poate să compare două pagini puse alături”[3] şi-au revizuit acum părerea. Nu s-au mai semnat liste, nu s-a mai ajuns la concluzia că nu poţi să ai „dignitas, demnitate, câtă vreme furi sau foloseşti falsul”[4] şi, cu alte cuvinte, nu poţi să fii demnitar. Probabil că acum la lista celor care sunt autori ai unui „doctorat fără plagiat” se vor putea alătura şi cei care au un doctorat „sub 5% plagiat”.
Această sintagmă, minima imoralia, care dă seama perfect de reconfigurarea standardelor etice în funcţie de circumstanţe şi funcţionează, de fapt, ca o formă de justificare a dublului standard, descrie falimentul moral al societăţii româneşti. Ea nu a funcţionat doar în cazul dnei dr. imp. (impostor) Kovesi, ci şi în cazul multor altora, ale căror „carenţe” au fost tolerate ani în şir, pentru că „erau buni profesionişti” și, mai ales, în tabăra ideologică „potrivită”. Asta chiar dacă în frigider, lângă senvişuri, aveau şi câteva rotule de copii.
[1]http://www.stiripesurse.ro/kovesi-sanctionata-de-cnatdcu-expert-teza-sefei-dna-foarte-slaba-interviu_1167857.html
[2] http://www.gds.ong.ro/apelul-universitarilor-doctorat-fara-plagiat
[3] http://www.rfi.ro/social-83094-gabriel-liiceanu-la-rfi-un-plagiat-poate-fi-constatat-si-de-un-elev-de-clasa-opta
[4] http://www.rfi.ro/social-83094-gabriel-liiceanu-la-rfi-un-plagiat-poate-fi-constatat-si-de-un-elev-de-clasa-opta