Atmosfera de ochi de ciclon, de apocalipsă, e dată, la scară globală, de fenomene precum Brexit-Trump, de sute de titluri despre sfârșitul capitalismului global, de „noi etape” etc. Optimiștii speră să tragă ceva profit din această clătinare a neoliberalismului globalist. Dar tendințele sunt clare: conservarea sistemului prin mijloace coercitive și prin darwinism social mai dur. În fine, de unde atâta liniște în alegerile locale din România? Răspunsurile comode obișnuite sunt cam astea: e de la dominația binomului SRI-DNA; e de la dominația europeană asupra regulilor jocului; e de la faptul că-s toți niște hoți acolo în vârf și s-au înțeles între ei; suntem dominați complet de capitalul străin; spațiul public e complet ocupat de un discurs hegemonic neoliberal vătuit cu fantezii în ii; există și explicația cu securiștii care conduc țara și punct – și multe alte teorii șchioape.
Există și o resemnare paseistă (cu vis de explozie spirituală) în fața conspirației globale unde se coc nervi identitari vechi și periculoși. În acest ultim caz, aș sublinia comicul situației. Cultura de masă alunecă încet către paseism naționalist. Subcarpații cântă mândru: Nu stau după pensie și n-o să stau vreodată, mă duc la țară. O să fac agricultură ca bunicu’ odinioară. Pe lângă faptul că n-au auzit de comasarea pământurilor în plin avânt acum și trecând peste evidența că nu mai poți cu agricultura de subzistență a bunicului să mai ai acces în cloud-ul drepturilor de bază, este o veste bună pentru adepții restrângerii accesului la punga comună publică. Scăpătații, tinerii șomeri au deja fete morgana în hiphop și electro care să le indice calea în afara lumii conduse de Bilderberg și Soros. Reinventarea și beyourself-ul MTV de anii ’90 a ajuns la capăt: când tot scotocești în sufletul tău creativ, până la urmă nu prea găsești nimic în afară de dumnezeu, străbuni, drapel și alte noutăți de acest fel.
Poeziile „antisistem” vin de undeva, desigur. Faptul că sunt ridicole sau sunt distorsionate nu le elimină cauzele reale. Nu poți fi atât de orb încât că nu vezi că justiția socială e praf. Nu poți să nu vezi protejarea investitorului străin în anticorupție și control al evaziunii. Nu poți să nu vezi că până și FMI își cere scuze pentru briciul austerității, dar că tot ce s-a pierdut rămâne bun pierdut. Problema e că nemulțumirile cad invariabil pe un teren al conflictului fără sens pentru trei sferturi din populație. Sigur, e plină mânia de sevă „culturală”, și, sigur, seva respectivă nu ține de foame, nu-ți dă slujbă, nu-ți dă educație sau perfuzie sau ce mai ai nevoie.
Ce se întâmplă în România are și câteva explicații locale, nu doar încremenire de spaimă globală. Avem de-a face cu o conciliere istorică în interiorul clasei de mijloc. După ani de zbateri mai mult retorice, până la urmă s-a ajuns la o deplină și exclusivă reprezentare a ideii de clasă de mijloc în alegeri. Tendințele sunt mai vechi și clare. Reflexul acestor pături de mijloc este și el cunoscut istoric: luptă de poziție, conservăm ce avem. Din acest motiv, toate ideile „revoluționare” de schimbare sună ca un cod de bune maniere. Ne comportăm frumos, suntem ceva mai cuminți și mai puțin corupți și totul s-a rezolvat.
Ura pe față pentru clasele inferioare s-a mai temperat public. Nu din maturitate, ci din strategie politică. De ce te-ai mai isteriza când treburile au cam fost rezolvate? Salariile au fost ținute jos, pofitabilitatea capitalului investit e la cote de „tigru european”. Dacă vedem în sondaje că avem jumătate (alegători USR) situată contra parteneriatelor gay, facem joculețe pe facebook care să arate că suntem o „uniune”, adică nu ideologici, ci o alianță pentru salvare, în care ultraconservatorii pot sta lângă unii de-și zic de stânga. Avem chiar și oameni care să ne facă neomarxiști: Marian Munteanu. Fostele M10 sau Noua Republică s-au topit în mult mai spilcuitul USR de unde eliminăm ura inutilă, o păstrăm doar la cote de adrenalină pentru scopuri precise, nu facem risipă, nu ne îngrijorăm sursele europene de legitimitate. Iar PSD, forța care preia electorat de stânga cu programe de dreapta, nu mai are de ce să ascundă o rețea consistentă de activiști probusiness, de tinere gulere albe care s-au profesionalizat în politico-business douămiist.
Ura pentru bazinele PSD nu mai e macoveistă. E una „civilizată” și mult mai eficientă, cu contestări la Curtea Constituțională pentru fiecare amărâtă creștere de salariu. S-au cam fâsâit, cu toate încercările unor creativi publicitari de toată jena, și amenințarea Rusiei, și amenințarea corupției. Deși dubla măsură publică în ce privește corupția s-a păstrat, nu mai provoacă spasme printre fani. Faptul că frontul anticorupție era și el corupt trebuie să fi avut un efect. Dansul tip „coaliție pentru familie” e plicticos și imposibil de cuantificat electoral tocmai pentru că e zdrobitor majoritar. Vorba aceea, a provocat răspunsuri de o ambiguitate inacceptabilă din partea unui guvern plin de oengiști care până acum s-au hrănit din apărarea drepturilor omului. Autodemascarea cinismului oengist a fost fără precedent în acest an tehnocrat.
Intrarea în horă a neliniștitului sector oengistic nu e doar o pată de culoare, e un eveniment în sine. USR e pretextul dansului politic pe lângă mocirlă. Mișcările de stradă din 2012 au apărut la început ca o nesperată coagulare a unei agende tip indignados. În câteva săptămâni totul s-a dus pe apa sâmbetei, speranțele de agendă socială și economică au fost eliminate, în schimb au primit impuls decisiv din zona oengistică figuri precum Nicușor Dan. Intrarea activiștilor de ONG în politică s-a definitivat în 2016 cu rezultate dezastruoase: occupy-ul românesc s-a transformat într-un grup de susținere guvernamentală, o nouă falangă de dreapta, onorabilă, după ce vechea dreaptă s-a dezvrăjit complet. Apropo, faptul că noua dreaptă antisistemică nu-l mai bagă în seamă pe Băsescu cu ce spune, nu-i face acestuia vorbele mai puțin clare: omul dă liste clare de procurori (fără ca nimeni să-l dea în judecată pentru calomnie) care au politică foarte clară de paradă cu anticorupție și scutire de anticorupție în cazul marelui capital. Băsescu, dacă intră în parlament, va intra cu o agendă antibăsescu, anti(propriul)sistem. Sprijinul de care vorbește, sprijin pe care unii funcționari îl capătă direct de la ambasadori sau foruri externe nu e un mit, nu e conspirație. Ne arată că unele zone instituționale au căpătat autonomie și fac fix același joc pe care-l făceau și politicienii: câștigau cu preț scump confirmări centrale UE și apoi își consolidau statutul în țară cu populisme adaptate local (anticorupție mediatică, reforme, politici publice cu carcater „social” și altele asemenea).
S-au întâmplat însă lucruri și mai importante în ultimul deceniu decât penibilul avans politic oengistic sau penibilile contraatacuri antisorosiste. Fondurile europene atrase stângaci și cu rezultate mai curând ridicole au crescut o pătură serioasă de funcționaro-lobbysto-oengiști. Ei sunt și coloana vertebrală a USR, și a ceea ce reprezintă USR. Fondurile europene în România au produs un partid (am scris mai mult aici). Mai precis, zonele de infrastructură au fost parazitate de vechea politică, dar fondurile de emancipare a „capitalului uman” (celebrul POSDRU) au produs noua specie de politicieni emancipați. De fapt, au produs fix o structură națională, o rețea de bani serioși din absolut nimic și o retorică europenisto-naționalistă. Da, nu e oximoron, se poate.
Cei mai mari angajatori sunt astăzi companiile din retail. Mari angajatori mai sunt companii de bodigarzi (concomitent cu un titlu informal de „cei mai mari angajatori la negru”). Salariul minim a crescut, dar a devenit și regulă de bază în industriile de piese componente pentru export. Bugetarii sunt singurii sindicalizați și singurii care au putut pune presiune pentru ceva redistribuire. Numai că alianța sindicatelor de acest tip cu blocuri politice duce la perpetuarea unor inegalități incredibile. Pentru fiecare minimă concesie făcută bugetarului aflat în mizerie, casta funcționarilor de lux a mai primit un pachet de bani și privilegii. Este și explicația prin care după criză și după austeritatea dură și fără cap impusă de Troică și implementată cu delicii sadice (dar perfect justificate de elitele intelectuale românești, din finanțe până-n umanioare) de guvernarea de dreapta, inegalitățile nu au făcut altceva decât să se adâncească și-n timpul social-democrației lui Ponta. Tot caimacul creșterii economice a fost luată de o pătură subțire. Numai că nu a fost luat doar caimacul, au fost continuate practicile de extragere prin intermediul legiferării dure a muncii, prin reglementare defectuoasă, prin ajutor dat businessului de către stat.
CriticAtac publica zilele trecute o observație importantă: în aceste alegeri sunt foarte puțini candidați care nu au studii superioare, educația fiind clar și o indicație de apartenență de clasă. Cu milioane de angajați în retail, la bandă în industrii care folosesc intens mână de lucru ieftină, în protecție și pază etc., lucrurile nu puteau fi mai evidente: milioane de angajaţi nu doar că nu-și pot găsi locul în programele de partid decât la rubrica „și altele” sau la partea de umanitate a clasei de mijloc care se îngrijește să le mai arunce câte ceva, dar ei nu pot găsi măcar „unul de-al lor” desemnat de partide. Sindicalizarea e ca și inexistentă în aceste zone, iar un reprezentant în Parlament cât de cât apropiat de acest tip de viață precară ar trebui desemnat măcar în grupul de minorități. De altfel, știrile cu mineri care se închid în mină pentru că sunt batjocoriți cu salariile, știrile despre muncitori dați afară din centre industriale, atât cât a mai rămas din ele, nu mai intră în buletinele principale de știri. Anul acesta au fost câteva astfel de momente trecute cu vederea de mai toţi. Empatia cu aceste segmente sociale e redusă la minimum, singurul mod în care ne trezim este doar dacă se strigă „copiii noștri” când mor bebeluși pe capete, sau când ne imaginăm cu o perfuzie înfiptă în mână într-un loc colcăind de bacterii.
Ce clasă de mijloc? Nu avem așa ceva! Aceasta e întrebarea, respectiv răspunsul standard venit de obicei. Avem una, mai restrânsă, garnisită cu foarte mulți aspiranți care tehnic nu sunt acolo, dar care își doresc atât de mult, încât vorbesc ca Steve Jobs deși tot antreprenoriatul lor a stat cel mult într-un proiecțel împușcat cine știe pe unde. Faptul că nu e o clasă de mijloc „ca afară” nu înseamnă că nu avem un comportament de clasă de mijloc speriată, derutată, infantilizată în bună parte de precaritate. Aspiranții sunt una, dar avem o clasă de mijloc în interiorul căreia au existat confruntări, stau tot timpul să explodeze lupte grele. Ce altceva sunt angajații SRI și alte servicii care primesc salarii mult peste medii și tot soiul de facilități, ce sunt pensionarii de lux, ce sunt procurori, judecători, mai ales vârfurile de lance anticorupție care câștigă pe an și de 10-20 de ori mai mult decât un medic. Ce sunt beneficiarii traficului de retrocedări sau cei care au beneficiat pur și simplu de retrocedări consistente. Am dat doar exemple de ascensiune peste noapte în vârful de, să aproximăm generos, 20%. Și am dat doar exemple „bugetare”. Dar avem în 25 de ani și pătura „ajunsă” încă de pe vremea lui Ceaușescu, care s-a menținut în vârf. Avem apoi avocați, notari, directori și straturi bine plătite de management în mari companii, domenii noi precum intermediari de fonduri europene, experți diverși, salariați ultracalificați etc. Dacă te uiți pe tabelele cu veniturile îți dai seama că doar câteva procente câștigă peste 1000 de euro pe lună. Iar între ei și cei cu 2000-3000 de lei se cască o prăpastie. Ce să mai zic că panta veniturilor tot coboară spre o bază de milioane. Sigur, dacă nu-i putem spune clasă de mijloc, o putem împărți și subîmpărți, o putem redenumi. Ce-i de reținut este că avem un grup eterogen, dar cu niște lecții învățate, care acționează unitar. Că e eterogen se vede chiar din felul în care se bat diverse partide pentru diverse astfel de grupuri. Un lucru i-a unificat însă. După criză s-a dus dracului orice iluzie despre înotul sănătos în apele adânci ale pieței libere. Mai sigur înoți în piscina drepturilor asigurate pentru puțini, a privilegiilor alimentate constant de protecție de stat. Nu e vorba doar de ajutoarele de stat date multinaționalelor și de legile făcute pentru ele. Și companii de IT mari s-au lipit de visul modernizării României. Sănătatea trebuie închisă celor câteva milioane de semicetățeni și curățată și păstrată pentru o clasă care-și permite să mai plătească ceva-ceva. Iar de la BNR până la cel mai timid analist economist se știe că suntem în mare pericol să devenim obezi de la atâta consum. Și asta pentru că producem atât de puțin pentru consum intern, încât dacă am schimbat fierul de călcat sau am cumpărat un kilogram de roșii am dat balanțele peste cap, am încurajat importurile. Să vorbești despre consum când mărești salariul minim la aproape 300 de euro e totuși de un cinism neegalat în UE.
Această preocupare serioasă pentru împărțirea bugetului și făurirea viitorului pentru clasa de mijloc a început și mai clar după istericalele de la alegerile din 2014 împotriva săracilor care nu votează cum trebuie. Sigur, prin statut „ajunșii”, „învingătorii tranziției”, „clasă de mijloc” sau cum vreți să le mai spuneți sunt una, dar prin afinități pot fi pesediști, peneliști, useriști și ce s-o mai găsi. Arborele genealogic al averii poate explica unele dintre aceste afinități. Nu cred că poți lua o retrocedare ca lumea și să n-o iubești pe Macovei sau măcar „dreapta”. Dar sunt și mulți afaceriști care iubesc PSD pentru stilul său de a lăsa omul de afaceri să zburde. PSD e garantul unui soi de protecție pentru afacerea de tip vechi, locală, cu rădăcini în comunitate, rădăcini corupte în bună parte, că aşa e în familie şi în comunităţile mici.
Interesant e cum au reușit două lucruri diverșii reprezentanți ai „mijlocului”: să excludă din ce în ce mai mult, pe măsură ce sărăcia crește, masa sărăcanilor ca masă demnă de respect politic; și, în al doilea rând, cum au reușit să practice un dublu limbaj, până la schizofrenie (pentru unii „mijlocași”, până la sinucidere), despre cum trebuie încurajată piața, despre cum trebuie să lăsăm fasoanele cu drepturile, în timp ce nu vor decât să-și însușească cât mai mult pentru ei. De la violența de discurs a epocii Băsescu împotriva omului obez sau de la imprecațiile macoveiste „nicio masă gratis”, s-a ajuns în vremea lui Ponta la poezele social-democrate presărate cu carduri, care au închis instantaneu accesul la sănătate pentru milioane, sau la încurajarea unor afaceri prin facilități de stat, afaceri precum OMV care au scos profit record în unii din cei mai negri ani din punct de vedere economic.
„Ajutorul” venit postcriză a mers pentru case în marile orașe, pentru mașini noi, pentru ce-și mai poate imagina biata clasă de mijloc. Și promisiunile merg tot înspre „consolidarea” ei. În fapt, avem de-a face cu un soi de optimism, vizibil mai ales în clipurile electorale tâmpe și cu zâmbete largi ale PSD (mă rog, toate clipurile electorale sunt tâmpe, dar la PSD sunt și cu fețe luminate de parcă-s băgate în serie cu instalația de Crăciun), un optimism pe care eu l-aș rezuma așa: putem, da!, putem trăi într-o mare de vreo 10-12 milioane de precari, noi, vreo 3-4 milioane de oameni care am învins prin competență, muncă, furt, coerciție etc. În multe populisme de dreapta și extremă dreapta de pe glob se vede cum cedează mai ales o clasă de mijloc mai mult sau mai puțin precară, la pachet cu businessuri care știu că pot obține ultimele facilități din astfel de deliruri. Cedează la ideologii periculoase, le transformă, le adaptează – asistăm la o cool-ificare fără precedent a extremei drepte și a ultraconservatorismului în cultura de masă –, substratul impulsului material rămânând același.
Și la noi se ascut încet contradicții. Idei protecționiste într-o țară în care capitalul multinațional e cel mai mare din blocul estic (ca proporție, în domenii-cheie) pot părea culmea ridicolului. Am putea întreba mai subtil: cum vreți să faceți protecționism cu atâția cumpărători rupți în fund? Încă de la începuturi, ideea de bază a capitalismului a fost să dezvolți totuși nu doar mase proletare sărăcite, ci și consumul de masă. Găsim prin programele electorale idei despre fonduri de investiții – nu-s neapărat rele, dar ele alimentează tot un imaginar al „resetării”. Să facem spitale noi în orașe mari, să facem chestii de la zero. Dar mai ales să nu mai lăsăm niciun business mare fără ajutor de stat – cheltuim public și apoi încasăm privat sau semiprivat. Toate partidele promit scăderi de taxe serioase, chestie care adâncește inegalitățile. Promit scăderi de taxe, după un deceniiu de necolectare, de scutire mai ales a businessului mediu și mare, dar se bucură atât antreprenorul mic, cât și angajatul mai răsărit de zici că au primit al 13-lea salariu.
De ce toată narațiunea asta grăbită (de fapt, o sinteză, fiecare rând care vă pare extravagant are acoperire în texte publicate pe acest site sau în alte câteva locuri cu sensibilități de stânga) când am promis că vorbim despre amărâta campanie electorală?
Toată lumea a decis că e o campanie foarte plictisitoare. Dar e plictisitoare din cauza unui consens din ce în ce mai dur al elitelor noastre politice: și anume că putem îmbrăca clasa de mijloc în ii și în idei de evul mediu numai ca s-o ținem cât de cât în iluzia separării de sărăcie și într-un miraj al reușitei „ca afară”.
Cifrele ne spun că elitele și clasa de mijloc s-au desprins de masele precare (pentru amănunte proaspete, un exemplu aici). Desprinderea materială este concretă, modalitățile de exploatare au ajuns totuși la o limită (văd că retailul a început să-și fracă reclamă pentru joburi, nu pentru că ar presa angajații, ci pentru că au epuizat bazinele de muncă ieftină). În opoziție, discursul ideologic e mai blând, neoliberali sadici de altădată o ard antimultinaționale sau se dau cu sensibilități sociale și fac programe antisărăcie. Sadismul se răsfrânge asupra minorităților (în toamna asta, principala țintă au fost persoanele gay) care până acum erau apărate de europenismul dedicat al clasei politice. Și aici e un consens.
E mai simplu să strigăm „poporul!”, dar poporul e rupt în niște bucăți foarte diferite între ele. Când auzi câte unul strigând „noi”, „noi nu mai putem”, fii sigur că are venituri peste medie. Doar ăştia simt nevoia să se dea parte din popor când de fapt au interese restrânse şi mult peste ce pot cere în mod realist. Ce acoperă gaura dintre aceste plăci tectonice electorale? Disciplina, organizarea, în unele bazine. Pentru alții rămâne doar emoția să rezolve disproporția dintre masă și elite plus clasa de mijloc, reală sau (auto)închipuită. Cel puțin așa a spus președintele Iohannis, că e nevoie de „o mare emoție”. Ce trebuie noi să înțelegem: că doar adezivi artificiali mai dreg busuiocul uniunii naționale în aceste condiții dramatice de nereprezentare. Până și ultimul vis al clasei de mijloc, să avem ca afară o bătălie între stânga și dreapta, a fost perfect înscenat cu prețul unor programe politice și populisme ce evită să discute despre anticorupția serioasă care să includă tot capitalul, nu doar clienți politici sau adversari diverși, după deja plictisitoarea ecuație a turnătorului de business care-și scurtează pedeapsa pentru că înșiră politicieni cărora i-a aruncat ceva mărunțiș.
Visul pieței libere s-a spulberat. Dar rămâne coșmarul realității. În anii 1990 și la începutul anilor 2000, piața liberă era piatra de încercare pentru cei „bravi”. Acum e doar pentru fraieri sau indisciplinați. Noua coerciție sună ca-n Ungaria: nu ești cu mine? – atunci marș pe piața liberă și mori în faliment sau tot căutând job (așa mor ziare de opoziție, de exemplu)! Cu o diferență: în timp ce Orban se laudă cu cât a crescut ajutorul social pentru familiile cu copii (în statistici Ungaria apare prima în UE), aici se tot vorbește despre demografie, dar rata de tineri neangajați și copiii săraci e neverosimilă. Orban măcar face mișcări clasice de consolidare a unei baze populare. Mesajul elitei românești e mult mai dur din punct de vedere social: noi putem să le dăm ăstora să mănânce drapel și, în același timp, să-i înfierăm că sunt „asistați”. Culmea e că putem avea și o paradă de drepturi de fațadă, dar tot pentru cei puțini. Mamele bogate iau ajutoare maternale pe măsură. Sănătate este publică, însă doar pentru cei care mai prind luxul angajatului cu taxele plătite la zi.
Se vorbește mult după Trump-Brexit despre post-truth, vot emotional sprijinit cu mistificare, manipulare etc. E una dintre sintagmele de răspuns pe care elitele le-au dat pe când le fugea pământul de sub picioare. România a tot fost teren de avangardă în politici în ultimul deceniu. Lecția lui 2016 aici e că poți recita mantrele unor epoci vechi chiar și când Isărescu sau șeful băncii central din UK spun cu subiect și predicat că le e frică de surparea pieței globale. Și poți înscena, pentru fracții din populație, și democrație, ba chiar și redistribuție. Fisurile dintre clase, fisurile capitalismului sunt recunoscute de bancheri, însă nu sunt recunoscute de analiști și politicieni, dar nici de cei care au prosperat (mulți în timp ce se văicăreau) după vechile reguli. Într-o periferie precum România nu ai unde să te extinzi, unde să evadezi de presiunea sărăciei (nu ai pârghiile capitalului central, vestic, cu alte cuvinte), însă, da, te poți perfecționa în prevenție și control.
La un moment dat, luat de val, Oprișan a strigat pe o scenă în Focșani: „vorbe, nu fapte!”. S-a corectat imediat, dar nu trebuia. Vorbele sunt singurele resurse de pace socială și zâmbet fals în acești ultimi ani. Tocmai pentru că vorbele nu costă, devin din ce în ce mai grele economic, mai exclusiviste și cu pretenții de unificare în același timp. În consecință, actul votului în sine e irelevant pentru mai toată lumea. Alegerea a fost făcută. Alegerea guvernului va fi doar răfuiala de după o mare excludere.