În ciuda previziunilor tuturor sondajelor, Donald Trump a ieșit președinte. O serie întreagă de analiști, comentatori, specialiști, universitari, sociologi și realizatori de sondaje ar trebui să se pensioneze de grabă. E umilitor ce s-a întîmplat.
Am fost convins că Donald Trump va câștiga nominalizarea în cadrul Partidului Republican încă din momentul în care și-a anunțat candidatura. Am fost de asemenea convins că o s-o bată pe Clinton atunci când cei doi au devenit oficial propunerile partidelor. Nu e nici mistică, nici vreo rețetă științifică secretă. E suficient să urmărești puțin ce se întâmplă în SUA dincolo de clișeele presei mainstream, și să ai o idee despre societatea de acolo în afara locurilor comune servite pe post de cunoaștere. Trump, dar mai ales susținătorii săi, a fost acuzat în această campanie, printre multe altele, de ignoranță. Numai că acum se vede clar că ignoranța e în altă parte: printre membrii establishmentului liberal academic, politic, intelectual și mediatic care nu are nici un habar despre ceea ce se întâmplă în afara propriilor bule intelectuale și sociale în care trăiesc. Victoria lui Trump a fost surprinzătoare doar din perspectiva acestei ignoranțe desăvârșite.
S-a tot spus că aceste alegeri au fost despre intersecția dintre gen și rasă (femeile, hispanicii și afro-americanii pentru Clinton, bărbații albi pentru Trump). Până la urmă a fost despre clasă. Fosta clasă muncitoare industrială albă, mica burghezie rurală și clasa de mijloc afectată de criză din orașele medii și mici l-au votat pe Trump președinte. Bărbați albi fără studii superioare au ieșit în număr mare la vot și au votat Trump. Acestea nu sunt cele mai sărace categorii din America, având venituri peste 50.000 de dolari pe an dar sub 100.000. Cei mai săraci și cei mai puțin educați au votat cu Hillary Clinton – pentru a mai risipi astfel o idee fixă dar proastă despre votanții lui Trump. Aceste lucruri erau foarte bine cunoscute în cazul Americii, și peste tot în lume tipul acesta de alianță de clasă joacă un rol covârșitor pentru opțiunile conservatoare și de dreapta. De aceea surpriza și șocul pe care le acuză acum toată lumea sunt iar neavenite. Doar că pentru establishmentul liberal de peste tot această configurație de clasă este ignorată și redusă la tăcere, dacă nu chiar marginalizată și stigmatizată. În Europa am mai văzut filmul ăsta odată cu Brexit.
În cazul particular al alegerilor prezidențiale americane această dispoziție de clasă s-a suprapus peste alte două fenomene. Pe de o parte, eșecul total al centrismului neoliberal nu doar doar de a propune soluții la situația actuală, ci de a propune măcar un candidat credibil. Nominalizarea a fost un fiasco, și a inclus printre altele și evidente fraude împotriva lui Sanders. Hillary Clinton era orice numai o opțiune viablă nu, având în vedere profilul, trecutul și imaginea publică a acesteia. Scandalul mailurilor și dezvăluirile wikileaks au fost importante în campanie doar pentru că au venit în prelungirea a ceea ce deja se știa despre Clinton și despre afacerile familiei. Hillary este întruchiparea a tot ceea ce este mai rău cu establishmentul actual, pe care atât susținătorii democrați (prin opțiunea semnificativă pentru Sanders) cât și cei republicani îl vroiau schimbat. Chiar și un suporter înfocat precum Michael Moore a intuit foarte bine aceste lucruri, dar asta nu l-a împiedicat să rămână orbit și să lanseze o scrisoare de dragoste vecină cu omagiul conducătorului iubit. Și aici intervine cel de-al doilea fenomen. Deși Trump a fost considerat o figură construită de televiziuni, un personaj de reality-show, întruchiparea a tot ceea ce e mai rău în cultura showbiz-ului American, modul în care media liberală a înțeles să o susțină pe contracandidata sa ar fi făcut să roșească până și pe propagandiștii sovietici. A fost prea mult până și pentru unii jurnaliști liberali, precum Thomas Frank. Ceea ce ar fi trebuit să fie o susținere pentru Clinton, cu bune și rele, a devenit cult al personalității la pachet cu demonizarea votanților adversarului său. Elita establishmemntului liberal apărea închisă ca o fortăreață în birourile sale din New York, arogantă și condescendentă la adresa restului lumii. Cine îndrăznea să o critice era considerat rapid fascist, rasist sau misogin, ceea ce nu a făcut decât să adâncească sentimentul de frustrare și alienare.
Trump pune astfel capăt Clintonismului, care nu e doar un nume echivalent corupției și confluenței dintre politicieni și Wall Street, dar mai ales simbolul neoliberalizării stângii social-democrate în anii 90 ca modalitate de adaptare la neoliberalism. Criza din 2008 a pus capăt ambelor experimente în mod dramatic și cu consecințe încă neclare. Oricum ar fi, Clinton era a thing of the past.
Cu toată planeta cuprinsă pare-se de șoc și groază ca urmare a aflării rezultatelor, nu mai e loc de reflecție, rațiune sau calm. Vorba lui Costi Rogozanu, trăim în Trumpocalipsă. Dar dacă marea dezamăgire va fi de fapt alta: că de fapt n-o să trăim apocalipsa, că lucrurile vor merge ca și până acum, că alegerile nu schimbă mare lucru de fapt, că transformările sistemice își vor continua cursul, că săracii vor pierde în continuare, că stânga va fi inexistentă ca și până acum? Asta mi se pare mai horror.