A califica un răspuns feminist în recentul caz al fetei violate într-un sat din Vaslui necesită multă precauție. Deseori, critica de stînga a feminismului liberal a generat desolidarizare înainte să genereze dezbatere relevantă. Erorile trecute, mai multe probabil decît am vrea să recunoaștem, trebuie calificate prin afirmarea foarte clară a două lucruri: răspunsul la agresiunea machistă, lupta împotriva ei și înțelegerea ei ca fenomen social, nu pot fi înlocuite sau subordonate analizei de clasă. În egală măsură, analiza violenței patriarhale nu se poate disocia de analiza formelor sociale prin care aceasta se reproduce. Orice discuție despre recentul caz de viol din Vaslui trebuie să pornească de la afirmarea tranșantă a faptului că circumstanțe atenuante nu există nici pentru agresori, dar nici pentru cei care ezită, din orice fel de motive, să se solidarizeze cu victima agresiunii.
Reacțiile la recentul caz, stupoarea și oroarea în fața violenței nemăsurate, dar și în fața reacțiilor de susținere a agresorilor, justificare a acțiunilor lor și condamnare a victimei sunt de înțeles ca răspuns emoțional spontan. Dar un răspuns emoțional spontan nu poate să se substituie realei înțelegeri a problemei. Într-una din puținele reacții publice la acest caz, Simona Tache ne dă niște coordonate destul de precise ale limitelor unei astfel de reacții. Articolul nu e despre fapte în sine, care pentru orice observator pe care îl putem angaja într-o discuție vorbesc de la sine, e despre cum anume putem înțelege reacția sătenilor de solidarizare cu violatorii.
După o binevenită expunere a răspîndirii agresiunilor sexiste în România, Simona Tache încheie cu un rezumat al problemei: “Deci? De ce ne mai minunăm de opiniile sătenilor din Vaslui? România e un mare sat din Vaslui.” Care e problema cu acest diagnostic și de ce trebuie să îl privim cu scepticism? Principala problemă a acestui diagnostic e faptul ca înscenează distanțarea față de mirare și logica excepției folosindu-se de un binecunoscut truc. În încercarea de a ne spune că situația din Vaslui nu e excepțională, Simona Tache eșuează în excepționalizarea situației din România, o formă de excepționalizare ce trivializează seriozitatea agresiunii patriarhale. Fără doar și poate avem motive cît se poate de serioase să ne îngrijorăm pentru ceea ce înseamnă diferențele de implementare a anumitor legislații, gradul în care anumite instituții sunt mai tolerante cu instituționalizarea abuzului sexist etc. Dar acest lucru ține de articularea locală a unei probleme sistemice, nu de excepționalitatea unui spațiu cultural. În imaginea României ca un mare sat din Vaslui ceea ce putem citi e surpriza și tristețea întîlnirii cu o Românie pe deplin necivilizată, profund provincială. Problema nu e că cei din Vaslui sunt needucați, problema e că suntem o țară de needucați. Pînă și femeile de bine, ne spune Simona Tache, prin prisma cazului Alinei Gorghiu, se fac vinovate de sexism: “Mărturisesc că nu o cunosc pe Alina Gorghiu, n-am vorbit în viața mea cu ea, m-a șocat însă să aud din gura unor femei foarte evoluate cultural și profesional aceleași opinii pe care le are și mamaie, care-i absolventă de două clase și a trăit toată viața în fundul Bărăganului.” Altfel spus, toate suntem mamaie, cu toții suntem neevoluați. În surpriza Simonei Tache, în calificarea reacțiilor drept halucinante, ceea ce deranjează e tocmai surpriza. Diagnosticul la o primă vedere pare corect, altfel spus e supărător că niște femei se fac responsabile de răspîndirea imaginii curvei parvenite. Dar să nu ne mulțumim cu asta, pentru că Simona Tache nu ne spune doar asta. Ceea ce ne descrie ea e stupoarea produsă de faptul că educația și mobilitatea socială nu rezolvă problema sexismului. Sigur, am putea crede că acesta e un binevenit moment de trezire la realitate, că e evident de dorit să fim surprinși pentru a ne schimba perspectiva și pentru a ne menține într-o stare de alertă analitică continuă. Dar se pare că surpriza produce doar o superficială turnură în optica Simonei Tache, pentru că așteptările ei nu sunt relativizate, ele devin doar un alt fapt inexplicabil, sau superficial asimilabil unei logici culturale. Dacă diagnosticul lipsei de civilizare nu funcționează pentru Vaslui, pentru că Simona Tache observă foarte bine răspîndirea cotidiană a agresiunii sexiste, explicația e clară: suntem toți săteni din Vaslui, indiferent de locul în care ne ridicăm buletinele. Faptul că educația și poziția socială nu par a ameliora problema sexismului e culoare locală mai degrabă decît simptom.
Pînă aici tiparul e binecunoscut. Dar ce e și mai problematic în diagnosticul acesta nu e ce ne spune, e ceea ce nu ne spune. Merită observat că articolele mai detaliate din presă nu descriu o situație atît de omogenă a barbariei locale. E într-adevăr cît se poate de revoltător că există multe reacții brutale de apărare a violatorilor. Dar printre aceste reacții se întrevede și o poveste diferită. Există și săteni care spun „Printre ăştia şapte, sunt care au şi surori. Eu i-aş întreba pe părinţii lor cum s-ar simţi dacă fata lor ar veni acasă violată de o echipă de şapte? Eu, pentru aşa faptă, n-aş ierta pentru nimic în lume. Justiţia să-i condamne, că asta merită!” Mai există și cei care declară „Fata mea merge la şcoală la Vaslui, dar nu se urcă în maşini străine, nici dacă e cu frate-su. Au mai fost fete violate şi îi este frică. Sunt băieţi şi de la Munteni, şi de la Văleni care le ademenesc să le plimbe cu maşinile, le duc noaptea la Releu, la Tanacu (situat un deal la aproximativ cinci kilometri de Munteni – n.r.) şi le ameninţă că le lasă singure acolo în pustietate dacă nu se culcă cu ei. Au fost fete violate acolo la Releu, au depus plângere, dar apoi s-au împăcat la Poliţie”. Dar aceste afirmații nu au făcut nici înconjorul facebookului, nu au ajuns nici în articolul Simonei Tache. În loc să ne vorbească despre abuz sistemic, articolul Simonei Tache, diagnosticul ei, cu largă acceptare, ne vorbește despre necivilizare generalizată. Iar discuția necivilizării generalizate, spre deosebire de cea a abuzului sistemic, e o formă de a perpetua scuze, e o formă de a relega discuția despre profunzimea organizării patriarhale la o expresie culturală a inegalității sexuale. O astfel de explicație pare a fi bazată pe niște limite destul de clare: e mai ușor să ne imaginăm că suntem cu toții necivilizați decît să ne imaginăm că și printre necivilizați unii condamnă violul, alții fac posibilă perpetuuarea abuzului. E mai probabil să fim o națiune de agresori decît să atacăm, la originile ei, diviziunea lumii în femei-mamaie și femei-politicieni. Pentru cei care în continuare au dubii în legătură cu unde duce o asemenea explicație e suficient să trecem prin comentariile apreciative, aproape 200, care însoțesc articolul. Ele abundă în rușine națională, jenă românească și prezența barbarilor la porțile civilizației. Suntem desigur ca India, sau mai rău. Dar ceea ce nu suntem deloc e o societate întemeiată în baza abuzului sexist. O diformitate inexplicabilă, în fața căreia revolta e estetică. Cultura violului poate fi astfel confortabil izolată de cultura violenței de gen. Violența poate deveni o expresie culturală și nu o proprietate a organizării sociale și o formă fundamentală de acțiune. Cînd vina e esențializată, vinovăția e desigur diluată. În fața unui Celuilalt românesc revolta se transformă în jenă și abuzul sistemic în excepție regională. Povestea e astfel despre barbari, și nu despre bărbați, protejați de familii cu bani și ocrotiți de aparatul polițienesc. Agresiunea, oricît de răspîndită, e patologică și nu proprietate a sistemului.
Care ar fi explicația alternativă? Alternativa desigur menține revolta. Dar această revoltă trebuie să fie reală. Ceea ce probabil e cel mai apăsător în explicația Simonei Tache e neputința mascată. Un singur lucru e mai evident în articolul ei decît fragilitatea explicației, și anume resemnarea culturalistă. În articolul Simonei Tache nici măcar nu mai observăm apelul la reeducare, și acesta pare a fi relegat unui incert viitor în care România se va trezi în rând cu lumea bună în mod misterios. O explicație alternativă începe cu denunțul vehement al complicității dintre agresiune patriarhală, bani dați unde trebuie și abuz polițienesc, dar nu ca excepție, ci ca logică sistemică. Distribuția agresiunii sexiste nu se reduce la o problemă de clasă. Dar mușamalizarea ei, instituționalizarea sexismului și transformarea agresorilor în victime e o funcție a puterii. La fel cum reducerea la tăcere a victimelor e mai ușor de realizat atunci cînd inegalitatea e mai profundă. Agresiunea patriarhală traversează limitele de clasă. Dar lupta împotriva ei se confruntă în mod inevitabil cu ele. Imaginii României ca un mare sat din Vaslui trebuie să îi opunem, urgent, imaginea societății românești: o societate profund patriarhală (dar nu prin poziție geografică și nu ca excepție), în care improbabilele răspunsuri instituționale în fața agresiunii sunt definitiv sabotate de inegalitatea socială. Lupta împotriva agresiunii sexiste nu e un război al civilizațiilor. Ea trebuie să fie, fără ezitări și excepții, lupta împotriva organizării patriarhale și a injustiției sociale. România e încă o țară în care exploatarea și agresiunea nu satisfac ficțiunea neutralității de gen. O țară în care băieții conduc mașini și fetele navetiste își înving sau nu frica de a se urca într-o mașină a unui cunoscut. Nu e nimic românesc în asta, nu e nimic vasluian. Dar se întîmplă în România.