La începutul meciului dintre Statele Unite și Portugalia, mulțimea de spectatori de pe stadionul Amazonia din Manaus aclama feeric fiecare atingere de balon a superstarului Cristiano Ronaldo. După 45 de minute masa de suporteri își va întoarce isteric afecțiunea, huiduindu-l copios pe portughez pentru prestația dezamăgitoare. Plătiseră bani buni să vadă spectacol de la ”Balonul de Aur” și nu mai aveau răbdare.
Peste cîteva zile, la Franța – Ecuador, cum bine observa un amic, în repriza a II-a, tribuna din fața camerelor de filmat era în cea mai mare proporție goală, urmînd să se umple treptat abia după primele 10 minute din repriză. În mod cert, spectatorul middle class de la tribună nu se sinchisea că va pierde vreun gol al favoriților atîta timp cît nu și-a terminat liniștit berea și hot-dogul de la restaurantul stadionului.
Te întrebi firesc: se întîmplă ceva cu meciul de fotbal? Sau poate cu ”eroii” lui, ori poate suporterii s-au schimbat? Ceea ce îmi propun în rîndurile de mai jos este să descriu patru tipologii de suporteri raportîndu-mă la patru ideal tipuri pentru a construi un radar al spectatorului de fotbal de astăzi, pornind de la schema propusă de Giulianotti (2002).
Acest ”Radar” ar urmări să explice modul în care vechiul tip de asociere a suporterilor, bazat fie pe comunități profesionale (armata/poliția pentru Steaua și Dinamo) fie pe structuri de clasă (Atletico Madrid, West Ham etc) ” centrate pe echipa locală, determinînd participare activă, masculinitate și dorința de victorie”, sunt înlocuite treptat de spectatorii ”genuini” de clasă de mijloc și presupusul lor interes pentru “fotbalul de familie”, spectacol, aptitudini ale jucătorilor și eficiență. (Taylor,1971a, pp. 359, 364 apud Giulianotti 2002).
Voi adapta cadranele propuse de acesta (p. 31), criticînd o parte din definirea și construcția lor (vezi anexa 1). Giulianotti folosește două axe care se intersectează și formează patru ideal-tipuri de suporter. Axa orizontală se formează prin clivajul: Tradițional/Consumator, iar cea verticală măsoară gradul de apartenență: ”Hot”(Înflăcărat)/”Cool”(Moderat) (vezi schemă).
Cele patru categorii reprezentate sunt: Suporterul, Urmăritorul, Fan-ul și Flaneurul. Din punctul meu de vedere concepția de tradițional, asociată uneori și conceptului de ”autentic”, nu este altceva decît proiecția asupra unui ideal tip, romanțat de subiect, suporter, în cazul de faţă. Urmărind capitolul despre apariția curentului casuals în Romînia, putem constata faptul că pînă și ”suporterii” tradiționali și ”ne-pervertiți” de consum, în viziunea lui Giulianotti, sunt comodificați. Cultura ”casuals va conferi identitate de subcultură prin dress-code și delimitare simbolică huliganilor britanici[i].
Așadar, chiar dacă aceștia nu consumă obiecte de la magazinul clubului ori jobene în culorile naționale așa cum o fac spectatorii simpli, ci branduri de nișă pentru afiliere subculturală, participă în egală măsură la consum. În același timp, ”Follower-ii”/suporterii urmăritori, pe care autorul îi încadrează la suporteri tradiționali moderați, sunt la fel de prinși în logica consumului (marea majoritate a acestora construindu-și identitatea colectivă prin etalarea culorilor clubului şi purtarea de accesorii specifice: tricou, eșarfă, etc. Altfel spus, schema lui Giulianotti este criticabilă, astăzi orice categorie de spectator de fotbal fiind prinsă în ”logica consumului”, clivajul ”tradițional/consumator” propus de acesta fiind, cel mai probabil, depășit.
În acest context, prefer să înlociuesc axa tradițional/consumerist cu axa: Comunitate/Individ.
Axa ”Hot”(Înflăcărat)/”Cool”(Moderat) o voi înlocui folosind cadrul teoretic a lui Redhead (1997), prin axa ”Pasiv/Activ”:
Anexa 1
Ultrasul
Ultrasul are de departe cea mai puternică și exacerbată manifestare publică a afilierii față de club. ”Tradițional, clubul este emblema comunității din care acesta face parte” (p.32)., de aici construcția în rîndul ultrașilor a elementelor de patriotism local, naționalism sau identitate de clasă puternică, în dependență de istoricul clubului sau și a comunității ce-l reprezintă.
Pentru ultras sau pentru suporterul fanatic, ”clubul este văzut ca o reprezentare totemică a comunității” (p. 33), de aici și multitudinea de ritualuri integratoare care însoțesc mersul la meciuri. Afectivitatea față de club este tradusă la nivel personal prin gradul de intimitate și solidaritate dintre membrii de grup organizat ai unei galerii. Totodată elementul de subcultură este întărit prin preluarea de identități și valori din cultura părinților, prin definiție subcultura presupunînd acest lucru. Ceea ce se cultivă în timp este un anumit tip de ”capital subcultural” (Giulianotti 2002), care în cazul romînesc poate însemna de la susținerea echipei indiferent de rezultat, accederea la codurile simbolice și normative ale grupului, inaccesibile unui out-sider prin simpla achiziționare de produse cu însemnele clubului.
Identitatea majorității ultrașilor are sens doar în cadrul colectivității, colectivitate pe care o vom înțelege în termeni de afiliere și nu de structură de clasă (p. 166). La nivel simbolic, ideea de comunitate la ultrași este cea care ”agresează” cel mai mult o parte din cultura dominantă, în raport cu aceștia profund individualistă, alienată și normativistă. Grupul ultrașilor se află mai degrabă la polul opus: indivizii ce-l compun se ”hrănesc” din gradul puternic de apartenență ce-l cîștigă prin participare, funcționează după reguli nescrise, mai degrabă organice decît formale și alcătuiesc un grup gata de a înfrunta colectiv orice ”drama”. Violența (de cele mai multe ori simbolică) și agresivitatea ultrașilor o putem găsi ca răspuns la ceea ce Slavoj Zizek (apud Rehling) numește ”violență obiectivă” – violența invizibilă, anonimă a capitalismului neoliberal, sau ”a procesului civilizării” clamat de Școala de la Leicester via Norbert Elias. De cele mai multe ori, partea tangibilă a ideologiei dominante va fi pentru ultras polițistul sau firma de pază și protecție, de unde și remarca unui vechi huligan britanic: ”poliția este cel mai mare grup de huligani în uniformă pe care i-a văzut țara asta vreodată” (Cass apud Rehling).
În plină postmodernitate, acest tip de comunitate ”exotică, cu iz de romantism și potențial de violență, poate face subiectul unei serii întregi de literatură și filme pop, numite în Albion: ”hoolies” sau ”hooliporn” (Rehling 2011, 162-173) care urmăresc ”plăcerea afectivă, uneori sadomasochistă a grupului depolitizat, fără conștiință de clasă, dar care este unit de rezistența la normele dominante, prin agresivitate.” (p.165) Aceste filme creează în sine realități, curentul „casuals”, așa cum argumentez mai sus, fiind diseminat global, în mare și prin acest tip de producții media. De cele mai multe ori filmele tratează romantic epoca huliganismului britanic, ”legăturile comunitare și masculinitatea de tip ”tare” a clasei muncitoare britanice”, aflate în contradicție cu fricile colective asupra ”efeminării societății, dezindustrializării, bărbatului consumator mai degrabă decît producător etc”. Achiziționarea de mărci specifice curentului ”casuals” vine ca o ”recuperare simbolică” a unei ”epoci de aur” a huliganismului în fotbal, și a masculinității ce-l definea. Paradoxal, accesul la această ”fantezie nostalgică” se face tot prin consum, criticat atît de vehement de majoritatea comunităților de suporteri, ca fiind vinovat de distrugerea ”epocii romantice” de la care se revendică și pe care aceștia o fetișizează în același timp.
Totodată, filmele și literatura despre suporterii fanatici cît și consumul de branduri specifice acestei culturi, pot reprezenta un exemplu de ”comodificare” a subculturii suporterilor fanatici și sunt ”paradigmatice cooptării de semne ale subculturilor de către cultura de masă” (Hebdige, 93), fiind preluate inclusiv de categoriile de suporteri non-ultras, descrise mai jos. Procesul se produce prin „virtualizare socială”, de altfel una dintre marile obsesii și temeri ale suporterilor fanatici de la peluze.
Cetățeanul/ Suporterul de club
Pasiv și orientat spre comunitate, suporterul de la tribună sau ”ceățeanul” cum este numit în argoul ultrașilor,va susține o singură echipă, fiind totodată interesat de evoluția continuă a dezvoltării clubului, jucătorilor etc. Dacă în cazul ultrasului mersul în galerie este asemeni unei inițieri în comunitatea a cărui club o reprezintă, pentru suporterul de la tribună, primordial va fi să urmărească jucătorii, calitatea jocului ori tactica echipei, etc. Cel mai adesea, un suporter de la tribună va fi mai bine informat în ceea ce privește echipa decît un suporter de la peluză, pentru care fotbalul este de multe ori doar un pretext pentru crearea comunității din galerie.
Suporterii fan cluburilor fac parte din același cadran ca și ”cetățenii de tribună”. Fan cluburile sunt cel mai adesea comunități de suporteri ai unei echipe de fotbal, care asemenea unei comunități de brand, încarcînd valoric și emoțional atașamentul pentru un anumit club, crează comunități de suporteri, cel mai adesea în afara orașului sau statului de unde este echipa pe care o urmăresc. Aceștia se întîlnesc pentru a vedea meciurile echipei la un local unde se crează episodic un anumit tip de topohilie și unde se construiește pentru moment o identitate provizorie.
De foarte multe ori acesta urmărește echipa cu care ține din considerente istorice sau politice. St Pauli, celebra echipă din Hamburg cu vederi de stînga radicală, are sute de mii de suporteri și sute de fancluburi de la Sidney pînă la New York. Același lucru se întîmplă și cu suporterii din întreaga lume ai lui Lazio Roma, club cu afinități declarate de dreapta. În zonele unde aceste clivaje regionale și socio-politice escaladează, suporterii simpli vor urma modelul ultrașilor și vor păstra rețelele de prietenii și rivalități dintre cluburi, astfel încît ”cetățenii” de la tribună ai lui Dinamo București vor ține cel mai adesea și cu U Cluj Napoca, cu care galeria dinamovistă este ”înfrățită”. Acest model este replicat în toată Europa, existînd alianțe bazate pe afilieri ideologice comune ale suporterilor cu vederi de stînga, numită Alerta Network, dintre cele mai importante cluburi făcînd parte St. Pauli, Hapoel Tel Aviv, Celtic Glasgow, FC Copenhaga, AEK Atena etc, sau chiar una pan-ortodoxă, între suporterii lui Spartak Moscova, Steaua Roșie Belgrad și Olimpiakos Piureu (Orthodox Brothers).
Acest tip de rețele nu sunt construite pe criterii economice, ”solidaritatea” dintre membri creîndu-se prin relații de schimb simbolice între suporter și echipa favorită.
Acest tip de public urmărește totodată și factorul de capital cultural și simbolic cîștigat prin afilierea la valorile unui anumit club, sau chiar prin susținerea necondiționată a unei echipe. Putem vorbi în cazul acestora despre o identitate în rețea (Cohen apud Giulianotti 2002): ”care funcționează oferindu-i suporterului în circumstanțe variate, cluburi, și spectatori de fotbal, asigurîndu-l că interesul pentru fotbal al acetsuia va fi susținut și cînd echipa pe care o susține nu mai intră în competiție.” (p.36), celebrul ”You’ll never walk alone” fiind exponențial aici. De foarte multe ori un suporter din această categorie poate trece la pragul de mai sus, devenid suporter de galerie. În cazul ultrașilor, reversul se produce în momentul retragerii din galerie.
Fan-ul
Individualist și activ, fanul de fotbal este o categorie relativ recentă și asemenea neo-fanului ”flaneur” este un produs al mediilor. Va urmări cel mai adesea jucători și antrenori, relația acestuia cu clubul fiind ”unidirecțională în ceea ce privește atașamenul acestuia… experiența relaționării acestuia cu clubul, tradițiile, jucătorii vedetă și suporterii îi sunt mediate printr-o relație orientată de piață” (p. 36). Acesta va lipsi cel mai adesea din vreun fel de comunitate, atașamentul său față de club fiind mijlocit prin cumpărarea cardului de ”pay-per-view” sau prin schimbarea operatorului de cablu. Rațiunea pentru care acesta cumpără produse ale clubului, afișîndu-le în timpul meciului, este pentru a ”intensifica ritualurile de suport și a manifesta solidaritate prin efect vizual, jucătorilor, în timpul meciului.” (p.36) Aceștia nu sunt nici o comunitate nici o mulțime, pe stadion vor apărea ca o ”adunare focusată”, în sensul lui Goffman (1959) – adică „un grup de persoane captate de aclași curs de activități, relaționînd una cu alta în termenii activității respective”, în cazul nostru, al meciului de fotbal. Aceste adunări au un caracter episodic și aleatoriu, dispărînd tot atît de repede pe cît s-au format. Configurația acestui tip de adunări se formează în raport direct cu contextul meciului la care aceasta asistă.
Acesta este conștient de importanța sa în calitate de consumator, pentru a ajuta echipa prin achiziționarea de materiale specifice, cerînd totodată ”seturi de condiții utilitare pentru a participa la meciurile de fotbal. Dacă clubul (sau jucătorul, cum era cazul lui Cristiano Ronaldo, descris mai sus) eșuează în a furniza creșterea brandului și a echipei, fanii pot fi pierduți pentru alte piețe ale ”timpului liber”, urmărind principiul ”valoare pentru bani” (P.36). Un exemplu în acest sens este afluxul spectatorilor la meciurile de pe Național Arena, stadion ultra-modern construit în 2011. Steaua București poate aduna pînă la 30.000 pe noul Stadion, la un meci cu Oțelul Galați și doar 6.000 cu FC Botoșani pe Ghencea, stadionul de tradiție al clubului, dar care nu cunoaște îmbunătățiri sau dotări ultra-moderne. Această diferență de spectatori se reflectă în apariția din ce în ce mai substanțială a prezenței ”fani-lor” descriși mai sus, pentru care mersul la fotbal trebuie să integreze obligatoriu dimensiunea de relaxare și timp liber. Ultrașii, firesc, vor fi contestatarii conservatori ai acestei transformări printre spectatori. Din punctul meu de vedere, marea majoritate asistenței de la acest Campionat Mondial vine din această categorie. Timpul liber și meciul ca și ”carnaval” sunt mai importante decît rivalitățile și jocul de fotbal în sine. Imagini metaforă a unui fotbal îmburghezit și profund globalizat, sunt cele ale ”cetățenilor” costumați în brandul ”kitsch” de țară: Superman la americani, sombrero la mexicani, zeii olimpului pentru greci etc, stînd unii lîngă alții ca-ntr-un Turn Babel al spectacolului. .
Neo-fanul
”pentru suporterii care țin cu echipe din țări în care nici n-au fost”
În sfîrșit, neo-fanul sau flaneurul nu va fi interesat sa construiasca afilieri fixe pentru echipă. Acesta, asemeni unui veritabil homo economicus, va urmări maximizarea propriei plăceri și va consuma ”fotbal spectacol”, urmărind cele mai importante meciuri ale echipelor pe val, cît și jucătorii-vedetă ai acestora. Apelativele ”galacticii”, ”extratereștrii” apărute odată cu tabloidizarea presei sportive din ultimii ani, sunt folosite adesea de această categorie de suporteri. Aceștia vor susține concomitent echipe care s-ar putea afla în rivalități istorice (Barcelona, Real Madrid, Chelsea, Juventus etc). În momentul în care jocul unei echipe favorite ”scîrțîie” acesta va investi ”afectiv” în altă parte, asemeni unui ”flaneur” sau a unui membru de neotrib, în accepțiunea lui Mafessoli (1998) ”Asemeni unui actor rațional, va maximiza informația despre pluralitatea de alternative ale pieței înainte de a calcula ce produs i-ar satisface cel mai mare beneficiu personal” (Giulianotti 2002), care de cele mai multe ori asociat unei societăți a consumului și a timpului liber, va fi spectacolul. Acest tip de suporter este un produs al mediilor, asemeni spectatorului de sport american, cum spune si Alt (1983, 100) : ”achiziționarea de produse ale clubului de la franchiza cea mai apropiată, reprezintă suportul și caracteristica învingătorului”. Acest tip de echipă va fi astfel dependentă în susținerea ei de către spectatori, strict de rezultatele pe care le obține. Pe scurt, trecerea de la suporterul tradițional, afiliat comunității echipei și atașat emoțional culorilor clubului, către un suporter flaneur și flexibil la nivel de atașamente și identități, este asociată trecerii de la modernitate la post-modernitate sau post-fordism, iar în ceea ce privește asocierile colective de la comunitate sau subcultură, la neo-tribalism.
Această tranziție este numită de Lash și Urry (1987, 1994) ”capitalism dezordonat”, manifestat prin postindustrialism: ”fluxuri de schimb intensificate între indivizi, într-un teren din ce în ce mai globalizat, decît prin vechile tipuri de relații din interiorul statelor naționale” (p.10). Dacă vorbim despre fotbal, transnaționalitatea și cosmopolismul se exprimă prin rolul crescînd al FIFA și UEFA, în detrimentul localismului (vezi campaniile Against Modern Football). Giullianotti (2012) vorbește practic despre corporatizarea fotbalului, o serie de cluburi consacrate comportîndu-se efectiv ca niște multinaționale: ”practici flexibile de recrutare, difuzare globală a simbolurilor corporației etc” (p. 30). Pentru suporterii din categoria flaneurilor, purtarea unui tricou al lui FC Barcelona, și simpla afiliere cu emblema clubului, îl capacitează simbolic, asociindu-se astfel cu fotbalul global, fotbalul spectacol al învingătorilor.
Asistăm în aceste zile la un prim Campionat Mondial fără ultrași, unde din cauza presiunilor economice ale Fifa cît și a coerciției tot mai puternice, singurii care au reușit să aprindă torțe au fost paradoxal, chilienii, din ce știu.. Între timp, peluzele și tribunele de la această Cupă Mondială sunt umplute de spectatori din ultimile două categorii descrise mai sus, care lasă berea și punga de pop-corn pentru câteva secunde, atunci când se văd fericiți pe ecranul stadionului, când sunt parte din acest carusel glogal al spectacolului.
Concluziile despre suporterul (post)modern revin userul ”clandestine” de pe forumul ultras-tifo.net, comentînd cu multe puncte de suspensie, într-o engleză neaoșă, pozele cu suporterii din Brazilia:
”this world cup is adressed to another type of supporters…second hand fans…people that go to a match to put wigs and toppers on their heads and paint their faces and make pictures for facebook… this is so wrong… they think if you do that you are a patriot and you support your country…but still is VERY WRONG…there are very little groups of ultras at this world cup…very sad…”
____
[i] ”Casuals reprezintă un curent specific huliganismului britanic, care se manifestă prin introducerea la sfîrșitul anilor “70 a unui nou stil vestimentar în rîndul suporterilor, caracterizat prin utilizarea de mărci scumpe specifice (Fred Perry, Burberry, One True Saxon etc), și prin ignorarea culorilor clubului, pentru a evita opresiunile poliției sau a fanilor adverși.”