Robert C. Allen ocupă de câteva decenii o poziție ilustrativă de istoric al economiei serios, sobru și, în același timp, intrigant. Dacă despre ororile Gulagului aflăm atâtea pe larg în lucrarea Annei Appelbaum, iar cât privește cultura politică a Rusiei îi avem pe Richard Pipes, Adam Ulam, Martin Malia, Leonard Schapiro, Isaac Deutscher sau pe Sheila Fitzpatrick, de crimele lui Stalin suntem informați cu pasiune pentru cel mai mărunt detaliu morbid de Robert Conquest, Orlando Finges, Robert C. Tucker, Robert Service, Simon Sebag Montefiore, economia URSS-ului de la fondarea sa în 1922 până la disoluția din 1991 e aparent un subiect secundar sau prea specializat pentru a beneficia de un interes pe măsura biografiilor și a istoriei anecdoctice.
Robert C. Allen a publicat în anul 2003 o carte pe acest subiect, Farm to Factory: a Reinterpretation of the Soviet Industrial Revolution. Lucrarea se remarcă printr-o extremă temeinicie a surselor istorice și a literaturii de specialitate. Robert C. Allen apelează și la diverse modele economice pentru a măsura gradul de dezvoltare economică al URSS-ului pe parcursul a două perioade largi: între 1928-1938, avântul industrializării forțate și a colectivizării sectorului agricol și stagnarea, urmată de o contracție a economiei planificate sovietice, după anul 1970. Celelalte perioade sunt acoperite, dar accentul cade pe etapele deja menționate.
Care sunt explicațiile date în privința creșterii economice a URSS-ului de către cei care privesc critic fenomenul economiei socialiste? Iată câteva:
1) Creșterea economiei sovietice nu are nimic ieșit din comun atunci când o comparăm cu dezvoltarea economică a Japoniei, a Tigrilor din sud-estul Asiei și chiar a Europei de Est. Crimele lui Stalin nu au adus nici un beneficiu economiei.
2) Chiar înainte de 1917, capitalismul rusesc făcuse progrese apreciabile și se poate concluziona că, dacă nu ar fi existat fenomenul comunist și ascensiunea nazismului, economia de piață liberă ar fi ajuns la un nivel de trai comparabil cu cel din Occident în Rusia anului 1990. Comunismul a fost un rău inutil, nicidecum necesar.
3) Investițiile majore ale economiei centralizate sovietice au mers spre sectorul industriei grele, neglijându-se în mod barbar consumul populației și producând un tip de industrie de secolul al XIX-lea, depășită tehnologic din concepție și incapabilă să concureze avântul capitalismului global sub patronaj american.
4) Colectivizarea forțată a fost o risipă de resurse și un genocid în toată puterea cuvântului. Foametea care a decimat între 3-4 milioane de ucraineni (Holodomor) în anii 1932-1933 nu poate fi atribuită decât unui regim politic criminal și tiranic.
5) Socialismul sovietic era complet irațional fiind coordonat de o ideologie politică, lipsit de pragmatism și structural orientat de o elită de planificatori cu puteri discreționare asupra condițiilor materiale a sute de milioane de oameni.
6) Revoluția tehnologică și competitivitatea capitalistă au îngenuncheat economia etatizată după 1970.
Fiecare dintre problemele ridicate de criticii economiei sovietice este adresată cu luciditate de către Robert C. Allen.
Întâi de toate, Rusia țaristă avea un PIB/ per capita sensibil mai mic decât Occidentul European, America de Nord, Australia și Noua Zeelandă înainte de anul 1914. Conform datelor furnizate de Angus Maddison, Rusia imperială se apropia ca nivel de trai de economiile contemporane ale Americii de Sud și ale Asiei de Sud (India, Pakistan, Bangladesh, Burma), undeva la sub 750 de USD/ per capita, în timp ce pragul de 1200 de USD/per capita fusese depășit de țările occidentale înaintea anului 1900. Tendința istorică a dezvoltării capitaliste este aceea de a lărgi diferențele de nivel de trai între țări, nu de a le apropia. În 1991 URSS-ul se situa la 7000 de USD/per capita, în timp ce Japonia, țara cu care Rusia pierde la orice parametru de comparație economică, depășise 18000 de USD/per capita, în condițiile în care japonezii suferiseră o înfrângere totală în anul 1945 și avuseseră economia devastată. Golul dintre societățile bogate și cele subdezvoltate a continuat să crească în secolul trecut, nicidecum reversul. Dacă însă asociem URSS-ul cu evoluția economică a unor țări capitaliste precum Turcia, Iranul, India și Pakistanul în secolul al XX-lea, observăm că în momentul prăbușirii Uniunii Sovietice, nivelul de trai era dublu pe cap de locuitor în favoarea rușilor, în condițiile în care toate societățile porniseră de la un nivel de subdezvoltare similar la începutul secolului. Creșterea economică a URSS-lui se prezintă în următorul fel: exceptând perioadele de război mondial, PIB-ul a crescut între 5-6% în medie pe an în perioada 1928-1970, apoi de 2.6% în 1975-1980 și, în sfârșit, 2% între 1980 și 1985.
Să ne întoarcem la perioada premergătoare Revoluției Bolșevice. Dispunerea populației în sectoarele economiei era extrem de diferită între Europa de Vest și Rusia la anul 1900. În timp ce populația angajată în agricultură se situa la 20-25% din întreaga populație în țările evoluate, Rusia se lăuda cu un popor de 75% țărani în aceeași decadă. Situația nu scoate în evidență înapoierea Rusiei, care nu se diferenția de cele mai multe economii subdezvoltate ale lumii la momentul respectiv, ci avansul considerabil al Imperiului Britanic, al Europei de Vest și al Statelor Unite. Robert Allen amintește faptele istorice care au dezvoltat în Rusia țaristă o mentalitate anticapitalistă: controlul statului în economie prin reforme de sus în jos încă din timpul lui Petru cel Mare, accentul excesiv pus pe cheltuielile armatei țariste, lipsa spiritului antreprenorial din pricina unei acumulari mici de capital la nivelul societății, economia predominant agrară, analfabetism cronic și sărăcie endemică. Fenomenele de foamete erau relativ frecvente în Rusia țaristă a secolului al XIX-lea. Marea literatură rusă expune cât se poate de limpede cauzele și manifestările sociale ale înapoierii de care suferea Imperiului Țarist. Cu toate acestea, Robert C. Allen recunoaște eforturile depuse de regimul țarist de a reforma și moderniza Rusia în jumătatea de secol 1860-1910. Abolirea iobăgiei (o instituție feudală în toată legea) în 1860 a fost un prim pas, dar nobilimea rusă continuă să extragă taxe apăsătoare în schimbul pierderii satelor. Terenurile agricole eliberate nu au intrat în proprietatea individuală a sătenilor, ci a obștei sătești, o instituție economică la rândul ei medievală, care administra pământurile în comun. Nici vorbă de piață capitalistă în asemenea condiții. Cererea pentru produse manufacturate rămăsese redusă în mediul rural al Rusiei agrare pentru că țăranii își asigurau în regim propriu nevoile de subzistență și mijloacele de producție. Singura speranță, la care aderase și Lenin, era ca unii țărani să pună mâinile pe pământurile celorlalți, să devină capitaliști abili și să-și transforme semenii săteni în forță de muncă pentru fermele de mari dimensiuni. Lenin visa un sistem al împrejmuirilor și al exproprierii capitaliste de la începuturile sale și-n cazul Rusiei. Excedentul de populație șomeră de la sate va migra, constrâns fiind de legile pieței, la oraș, unde se va angaja în fabrici, vor primi salarii de mizerie și astfel se va declanșa scânteia revoluției proletare. Pentru ca toate aspirațiile rigid marxiste de mai sus să se îndeplinească întocmai ar fi fost nevoie de o reală rată a industrializării. S-a petrecut astfel?
În afara dezvoltării rețelei feroviare impresionante (un pic peste 70,000 de km de cale ferată la 1914 și peste 140,000 de km în 1991) subvenționată de stat, industria rusească constituia un vis în devenire. Creșterea economică spontană cu agenți economici liberi și inteligenți, căutând să riște investind și poate îmbogățindu-se în urma unei decizii înțelepte, întârzia să se ivească pe vastele teritorii ale Rusiei. Statul veghea ca un pater familias antic peste supușii săi prea puțin capitaliști. Adam Smith era refuzat în Rusia. Viciile private, cum ar fi corupția și o lege a proprietății private deficitare în practica de zi cu zi, mențineau un climat de avans economic greoi în Rusia patriarhală. Deși cu o creștere economică de 3,3% pe an între 1885-1914, trei sferturi din populația Rusiei locuia tot la sat după 50 de ani de eforturi modernizatoare. Statul rus nu era degeaba acuzat de autocrație și reacționarism în disputele ideologice ale epocii. 60% din economie se baza în continuare pe agricultură, iar 14,9% pe industrie înainte de Primul Război Mondial. Rusia dezvolta o economie modernă în pas de melc. Productivitatea agricolă rusească se ridicase simțitor după 1860. Conform estimărilor economistului britanic, agricultura înregistrase adevărate progrese în materie de producție: 700 de kg. pe ha la 1913. Cu mijloace tehnice rudimentare și cu terenuri agricole aflate în administrarea obștei sătești, agricultura rusească se apropia de productivitatea statelor agrare americane Dakota de Sud și de Nord și a unor provincii din Canada în limitele de timp date. Deși inferioară productivității statelor occidentale (Anglia ajunsese la 2000 de kg./ha), Rusia nu se situa deloc rău în termeni de progres agricol sub țarism. Industria în schimb drena în subfinanțare. Investițiile străine nu se iveau la orizont, iar, deși statul impusese tarife vamale ridicate la bunuri manufacturate pentru a proteja industria incipientă, rata de industrializare era prea mică pentru a declanșa mutații sociale pe măsură. Robert Allen presupune că dacă Rusia și-ar fi menținut cota de creștere de 1,7% pe an, iar războaiele mondiale și bolșevismul nu ar fi avut loc vreodată, atunci GDP/per capita (creșterea populației este ajustată la dezvoltarea economică totală) ar fi ajuns la 5358 de USD/per capita, o performanță sub cei 7070 de USD/per capita ai URSS-ului în 1991. Rata necesară de creștere a PIB-ului de la 1488 de USD/per capita în 1913 la peste 18,000 de USD/ per capita în 1990 (performanța statelor dezvoltate) ar fi trebuit să fie de 3,3% pe an. Totuși, există o singură țară care a reușit această performanță notabilă: Japonia (poate și Coreea de Sud, dar Robert Allen nu spune asta).
Agricultura nu putea fi calea de evoluție a Rusiei dintr-un simplu motiv: prețurile la cereale au scăzut drastic în anii 1920, iar tendința s-a menținut pănă în zilele noastre. Odată cu revoluția verde a anilor 1950, sectorul agricol s-a diminuat la câteva procente din populația activă a unui stat dezvoltat, iar explozia productivității datorată avansurilor industriei chimice a scăzut și mai mult prețul alimentelor la nivel mondial. Cu 62% din ruși analfabeți în anul 1913, în timp ce în Germania gradul de alfabetizare era apropiat de 90%, Rusia întâmpina uriașe dificultăți în calea pașnică a modernizării. Salariile păturilor urbane stagnaseră în perioada 1880-1913, iar tot progresul economic realizat se rezumase la nivelul de trai ale înaltei birocrații de stat și al marii burghezii ruse. Inegalitățile frapante sunt un factor de destabilizare politică. Țăranii o duceau mai bine decât cu trei decenii înainte, dar tot în sărăcie se găseau. Extinderea teritoriilor agricole i-a convins pe țărani că aveau nevoie de mai mult pământ cultivat, inclusiv pământurile marilor latifundiari aristocrați. Pe deasupra, statul susținea politica marilor ferme (pentru a diminua costurile și a mări producția), chestiune care nu putea decât să-i îngrijoreze pe țăranii ruși, obișnuiți cu obștea sătească și nicidecum dornici să rămână fără pământ și să fie, astfel, forțați să bată drumul sărăciei și al umilinței sociale maxime până la oraș, unde s-ar fi angajat în oțelării, mine sau fabrici de mașini agricole. Proprietatea în comun a pământului și împărțirea sa în loturi egale erau aspirațiile antimoderne ale țăranului rus. Din Evul Mediu nu se iese fără suferință, iar concepțiile unei civilizații rurale milenare nu se schimbă cu duhul blândeții.
Războiul civil (1917-1921) și venirea la putere a bolșevicilor a dereglat parcursul Rusiei și al întregului secol XX. Noua politică economică (NEP) inaugurată de Lenin consfințea un sistem economic hibrid, un soi de capitalism de stat în care piața liberă funcționa în anumite sectoare ale economiei, în speță agricultura. Din pricina războiului civil îndelungat, a izolării de comerțul internațional, Rusia sovietică va egala nivelul economic al Rusiei țariste din 1917 abia în 1928. Populația rurală crescuse la 82% în 1926. Rusia era o ruină, iar comuniștii conștientizau acest fapt. Fermele agricole rămăseseră mici sau de dimensiuni medii și nu atingeau performanțele fermelor capitaliste din Statele Unite. Țăranii nici nu erau salariați propriu-ziși, ci trăiau din ce produceau direct. Marx ar ricana aici și ar înfiera producția ca fiind precapitalistă. Ridicarea nivelului de trai, șomaj zero, educație publică universală erau dezideratele ideologice ale comunismului sovietic.
Robert Allen prezintă disputa de idei din epocă ca pe o luptă pentru tipul de politici economice modernizatoare. Primul a fost modelul economistului G. A. Feldman. Proiectul era următorul: într-o economie avem un sector care produce bunuri de consum și un alt sector angajat în producerea de capital constant, mașini, spitale, fabrici, echipamente militare. Prin dezvoltarea unilaterală a sectorului productiv se crează în timp și o creștere a consumului domestic deoarece plusvaloarea creată prin extinderea sectorului productiv se traduce în mai multe bunuri de consum, chiar și în condițiile unei economii autarhice ca a Rusiei sovietice. De aici nevoia de ideea unei industrii grele în cincinalele comuniste: industria puternică conduce la ridicarea nivelului de trai al angajaților consumatori. Al doilea model discutat în epocă a fost acela al economistului rus Preobrazhensky: în economia sovietică exista o competiție internă între agricultura majoritara și industria aflată în minoritate. Greul trebuia trecut pe umerii țărănimii. Preobrazhensky era de părere, de altfel în mod corect, că în mediul rural rusesc se găsea o populație excedentară de șomeri care putea fi folosită în industrie (estimată la 40 de milioane în total, însă doar 18 milioane de țărani erau necesari ca forță de muncă în agricultură). Mecanizarea crescută care ar fi rezultat din explozia industrializării s-ar fi răsfrânt și-n sectorul agricol, unde tehnologizarea producției ar fi îmbunătățit rata productivității medii. Superindustrializarea ar fi condus la creșterea consumului intern, ceea ce susținea și Feldman. Problema era însă alta: de unda să pună statul mâna pe finanțele necesare pentru a investi sumele enorme de care era nevoie în industrie? Până la urmă, Rusia fusese izolată ca actor în economia globală. Suprataxarea țărănimii ar fi însemnat un nou război civil sau revolte în gubernii care ar fi fost dificil de controlat într-o țară uriașă ca suprafață cu un nivel de trai jalnic. Preobrazhensky (un nume simbolic pentru cine a citit nuvela lui Mihail Bulgakov “Inimă de câine”) a propus în schimb creșterea de către statul sovietic a prețurilor bunurilor de consum și scăderea prețurilor pentru grâne cu scopul de a stoarce surplusul agricol și a plăti indirect investițiile. Țărănimea nu arată însă ca o masă de manevră oarecare: instinctul de supraviețuire le-ar fi dictat să își reducă simultan vânzările de produse agricole și să scadă nivelul de achiziții de bunuri de consum. Conflictul politic major care ar fi urmat punea în primejdie procesul industrializării și pacea internă a URSS-ului.
Stalin a optat pentru o versiune radicalizată a modelului economistului Preobrazhensky: ceea ce l-a atras a fost populația excedentară din mediul rural care ar fi putut fi forțată să se deplaseze în noile centre industriale. Fermele colective ar fi acordat statului control complet asupra agriculturii sovietice, iar din nou birocrația de stat ar fi împins populația rurală spre orașe prin colectarea alimentelor și a materiilor prime pentru producția industrială. Mesajul politic suna astfel: țăranii trebuiau transformați prin presiune și violență în proletari. Ingineria socială artificială a sovieticilor se desfășurase în Occident cu un secol și jumătate înainte în condiții deloc fericite (cf. E.P. Thompson, The Making of the English Working Class). Agricultura rusească în anii 1920 se asemăna cu cea a Indiei din anii 1970. Câteva date demografice sunt sugestive în demonstrația largă a lui Robert C. Allen: în anii 1930, 25 de milioane de ruși au făcut trecerea de la sat la oraș, ceea ce cumulat cu moartea a 30 de milioane ucise direct sau indirect de armata nazistă (cifra este cutremurătoare considerând că armatele lui Adolf Hitler au pierdut într-un final războiul: ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu poporul rus dacă invazia ar fi fost un succes – probabil sclavia sau exterminarea în massă) și creșterea populației după 1945, tot asigura un contigent de 17 milioane de noi orășeni față de anul 1928.
La 1 octombrie 1928, URSS-ul inițiază primul cincinal din istoria regimului sovietic (modelul l-a păstrat China până în prezent). Bugetele fabricilor nou create erau stipendiate din spate de către stat, astfel încât nu putea fi vorba de-o constrângere reală legată de costuri. Noțiunea de profit fusese desființată: ceea ce conta era o productivitate de mărfuri industriale care să crească cât mai mult de la un an la altul, uneori în proporții imposibil de realizat conform planului inițial. Țintele industriale erau din ce în ce mai ambițioase, iar costurile suportate de stat (de fapt, de țărani) se dovedeau din ce în mai dureroase. Ineficiența utilizării forței de munca era compensată de efectivele în creștere de muncitori salariați, care șomau la țară în fosta economie preindustrială. Motivația directorilor companiilor de stat era să nu crească producția prea mult pentru că statul planificator ar fi ridicat țintele și mai sus, impunând eforturi mai mari din partea managementului industrial. Acest hazard moral nu intra în socotelile planificatorilor. 23% din investițiiile statului mergeau în producția industrială după debutul colectivizării și al industrializării forțate. Analfabetismul scăzuse la 19% din populație în anul 1938. Populația urbană crescuse de la 28,1 milioane în 1928 la 54,7 milioane un deceniu mai târziu dintr-o populație totală de 160 de milioane. 84% din această creștere s-a datorat exclusiv migrării de la sat la oraș.
Crimele colectivizării trebuie și ele menționate: o parte semnificativă a țărănimii a refuzat colectivizarea. Țăranii cu ferme “bogate” (câteva animale în plus în gospodărie și un teren agricol dublu sau tripu față de medie) au fost anatemizați drept kulaki, deportați, arestați, bătuți, uciși de către NKVD. Până în 1933, 2/3 din țărani fuseseră colectivizați și cultivau deja 85% din pământul agricol disponibil. Crimele oscilează între un minimum de 700,000 și 5 milioane. Țăranii nu voiau să-și dea în folosință pământurile pe care le obținuseră de la Lenin și, drept reacție față de politicile statului sovietic, și-au ucis animalele domestice în semn de protest. Stalin a inventat conceptul de “sabotare a economiei” cu această ocazie, iar “sabotorii” au sfârșit în abatorul numit GULAG (forța de muncă cu randament scăzut din Gulag este estimată la 3,5 milioane în 1940). Răspunsul autorității supreme a fost scurt: pe fondul scăderii productivității agricole din pricina revoltei tacite a țărănimii ucrainene în anii 1931-1933, regiunile agricole au fost direct lovite de foamete. Stalin a refuzat să trimită alimentele necesare minime “sabotorilor”. Mecanizarea agriculturii a fost o altă lovitură de moarte aplicată cu înverșunare clasei țărănești. Producția agricolă a scăzut în perioada colectivizării din 1928-1932, dar a ridicat populația urbană și numărul muncitorilor, producând revoluția industrială pe model stalinist. Nu voi intra în amănunțe în legătură cu performanțele industriale ale URSS-ului în comparație cu statisticile anterioare țariste, dar vă puteți imagina că erau notabile, chiar dacă Robert C. Allen nu oferă drept model de comparație și realizările altor țări în curs de industrializare galopantă.
Un alt aspect interesant relevat de istoricul englez este o simulare a populației URSS-ului în anul 1990 dacă nu ar fi avut loc colectivizarea, Gulagul și invazia nazistă, care au costat Rusia peste 40 de milioane de vieți omenești. Introducând în model o mulțime de estimari și condiții, Robert C. Allen calculează o populație sovietică maximă de 394 de milioane în 1990 față de cele 288 de milioane reale. Nivelul de trai nu a avut un record atât de pesimist pe cât se crede, chiar dacă a rămas de câteva ori în urma celui occidental (situație care parcă s-a permanentizat în ultimii 25 de ani de capitalism în fostul Bloc Sovietic): consumul a crescut cu 22% doar în deceniul de transformări dure ale societății, 1928-1937 (după 1937, investițiile în industrie s-au diminuat în favoarea sectorului de armament, trăgând în jos creșterea PIB-ului).
Secțiunea cea mai tulburătoare a cărții e cea care modelează traiectoria economiei rusești pornind de la anul 1928 în trei direcții: varianta reală care a industrializat Rusia într-un deceniu, opțiunea de continuarea a NEP-ului și, bineînțeles, existența unui regim capitalist. Dintre cele trei, opțiunea care ar fi adus cea mai rapidă creștere a economiei rămâne cea istoric cunoscută, deci Stalin nu s-a înșelat în planurile sale megalomanice. Pe de altă parte, colectivizarea sectorului agricol a contribuit modest la creșterea economică agregată. Totuși, fără colectivizarea stalinistă populația urbană ar fi fost cu 10 milioane de locuitori mai scăzută în 1938 dacă NEP-ul ar fi fost continuat.
Atunci de ce s-a prăbușit regimul comunist din moment ce ratele creșterii economice au mai durat 25 de ani după anul 1945, chiar dacă rata creșterii încetinise imediat după 1965? Modelul lui Feldman a încetat să mai dețină un rol în contextul în care creșterea extensivă își atinsese limitele, iar populația excedentară rurală dispăruse încă de la finele anilor 1930. Robert C. Allen responsabilizează elitele politice: acestea intraseră în pană completă de idei, iar modelul investițional care dăduse roade în primele decenii staliniste nu mai corespundea unei societăți deja industrializate. America trăia o revoluție tehnologică în toată regula, iar nevoia unui nou salt economic devenise urgentă. Resursele naturale începuseră să scadă în anumite sectoare (mineritul, industria grea etc.). Din păcate, zona de cercetare și tehnologizare intrase sub direcția armatei sovietice în timpul Războiului Rece, iar dezvoltarea informațională nu s-a petrecut acolo unde se impunea: în economie. Cursa înarmării a fost iarăși o risipă greu de suportat de economia sovietică. Dezvoltarea siderurgiei în Siberia a însemnat costuri enorme, fără rezultate profitabile. Retehnologizarea vechilor uzine din anii 1930 în loc de demolarea acestora și construirea unora noi a impus deficite substanțiale pentru economia centralizată. Comerțul internațional ar fi trebuit privit într-o altă manieră. Productivitatea muncii trebuia ridicată, chiar dacă implica măsuri nepopulare ca șomajul impus de stat și reorganizarea în alte industrii, mai profitabile, a forței de muncă existente. Dispariția unor orașe industriale ar fi trebuit luată în calcul ca o soluție pozitivă. Blocajul de idei s-a văzut în stagnarea generală din industria extractivă și în producție. Lipsa de imaginație a unei elite depășite a adus colapsul final.
Cartea economistului Robert Allen abundă în grafice, statistici economice clare, corelații interesante și o mulțime de alte mențiuni critice la literatura de specialitate care nu își află locul într-o recenzie. Ce poate fi cu certitudine spus în sprijinul analizei din Farm to Factory apaține ordinului evidenței: avem una dintre cele mai bune istorii economice despre fenomenul real al economiei planificate de stat în secolul al XX-lea. Deși rezultatele politicii URSS-ului sunt inferioare la orice capitol economic în raport cu Statele Unite ale Americii, Rusia sovietică a fost pentru o vreme un model economic de imitat. Și nu fără temei.
februarie 5, 2014 de vicuslusorum