Cam așa as putea sintetiza experința mea ca profesoară. Predau de peste doisprezece ani și în tot acest timp am avut “plăcerea” să o cunosc inclusiv pe mult-criticata Costica Vărzaru.
Nimic din ceea ce i s-a întâmplat nu m-a surprins. Ce mă deranjează însă la modul cum evoluează lucrurile și dezbaterile pe tema șpăgii din școli este faptul că s-au stabilit două tabere: profesori corupți și părinți-victime. Și noul cod de etică pe care ministrul educației dorește să îl impună până la finalul anului pare să meargă în aceeași direcție: pedepse pentru profesori. Într-un fel, e o direcție absolut firească. Nesimțirea și tupeul de care niște persoane ca Vărzaru sau Blându au dat dovadă este alarmantă. Totuși cineva lipsește din peisaj. O sa ma critice mulți, dar îmi asum eu sarcina nepopulară de a aduce în lumină un personaj care poate concura oricând cu doamnele Vărzaru sau Blându, persoanaj la fel de agresiv și periculos. Este vorba despre ceea ce în continuare voi numi “mama rezolvă-tot”. Eu n-am avut încă inspirația să le filmez, dar nu-i timpul pierdut! Deocamdată mă voi folosi de cuvinte pentru a contura profilul acestui personaj, vă asigur, la fel de sinitru precum cele prezentate în cadrele de la televizor. Vă propun deci să schimbăm puțin unghiul de filmare și să vedem și ce se petrece în fața catedrei, nu doar în spatele ei.
Voi începe cu câteva tablouri vii și grăitoare. În vara anului 2008 mă aflam în curtea Colegiului Național Gheorghe Lazăr. O mamă al cărei copil era înmatriculat în ciclul gimnazial al acestei instituții voia să își ia copilul de la școală. A parcat în curte și nu era suficient loc. O profesoară, colegă cu mine, a avut proasta idee de a-i explica faptul că nu e suficient loc în parcare. Atât i-a trebuit ca să devină în minutele următoare, sub privirile stupefiate ale copiilor, o cârpă de șters pe jos în mâna mamei furioase. Nu pot să reproduc limbajul și agresivitatea de care doamna mamă a dat dovadă. N-am avut inspirația să o filmez, dar vă rog să mă credeți că am rămas pur și simplu uluită.
În anul 2009 eram profesoară la Liceul Teoretic Ion Neculce. Eram mândră că luasem prima medie la titularizare. Prinsesem unul dintre cele doar două posturi de profesor titular scoase la concurs după mulți ani. La clasa a XII-a observ o situație ciudată: un elev acumula cu fiecare săptămână o mulțime de absențe. Pe la finalul semestrului rubricile erau negre de absențe. Or, regulamentul școlar prevede clar că nu poți acumula atât de multe absențe. Întreb elevii dacă știu ceva despre colegul lor. Încep să râdă pe înfundate și mă avertizează că o să îl trec, pentru că așa fac toți. Foarte mirată încep să mai pun întrebări. Mi se spune că mama lui a investit peste două mii de euro în echipamente donate școlii, că deține unul dintre cele mai mari depozite en-gros din București și că ar fi bine să-mi văd de treabă și să-l trec. Vine finalul semestrului. Brusc, apare și elevul care absenta. În paralel, mama rezolvă-tot contactase deja o colegă care îmi adusese niște bijuterii, pe care, în opinia multora, “ca o fraieră”, le-am refuzat. Ba mai mult, i-am făcut eu un cadou juniorului certat cu școala: un manual de filosofie – poate că mulți nu știu, dar ministerul nu mai asigură fonduri pentru manualele destinate clasei a XII-a. În principiu trebuie să te rogi de elevi să și le cumpere, mai ales la materiile care “nu contează”. Singura problemă era că aceasta nu era o clasă cu profil real, prin urmare științele sociale chiar aveau o pondere importantă. Și ce să te faci cu juniorul certat cu școala? „Păi îi dai neapărat test scris ca să nu te acuze că l-ai nedreptățit” – îmi spune o colegă cu experiență. Zis și făcut: test scris, juniorul nu știe să scrie în limba română. Ce pretenții să mai avem? Mama rezolvă-tot îmi transmite că o cunoaște și pe doamna inspectoare, în cazul în care mă gândesc “să-i fac probleme” băiețașului. În fine, într-un act pe care mulți l-ar cataloga drept nebunesc, îi dau juniorului cât merită și-l las corigent. Telefoane, amenințări discuții – în fine, o presiune pe care trebuia să o suport într-o situație destul de dificilă. Din fericire am scăpat în semestrul II când am rămas în concediul de maternitate.
La doamna Costica Vărzaru pe moșie lucrurile stăteau cam așa. Nimic nu era mai periculos decât să-ți faci treaba. În schimb, dacă voiai să obții diverse atenții, nimic mai simplu. Să vă explic în ce situații penibile am ajuns. Aveam câte un elev care se descuca mai greu. Toată lumea are și din aștia. Eu susțin că adevăratul profesor e cel care are succes cu ei, nu cu cei deja foarte inteligenți și bine pregătiți. Dar nu poți singur. Trebuie să se implice și părinții. Îi spuneam deci dirigintei să îi spună mamei la ședința cu părinții să verifice dacă respectivul elev își face tema, dacă se pregătește – lucruri absolut firești și nevinovate. Da, numai că eu eram pe tărâmul Costicăi, tărâm unde nu doar numele ei era o varză. Ce credeți că pățeam? Mă trezeam a doua zi cu mama pe cap agasându-mă cu pungi cu atenții. Nu înțelegeam! Eu nu voiam asta! De unde și până unde se ajunsese aici? Într-un târziu m-am prins și eu că asta era, de fapt, un limbaj cifrat pentru a stoarce bani și atenții de la părinți, nu pentru a-i atenționa că poate ar fi bine să se implice mai mult în educația copilului. Ce e mai trist este că multor părinți le convenea. E mult mai simplu să-i cumperi un cadou profesoarei decât să verifici, seară de seară, temele copilului.
Nu mică mi-a fost surpriza să o pățesc chiar și la programele de studii aprofundate în mediul universitar. M-am întâlnit și aici cu mama rezolvă-tot și odrasla ei mult- protejată – de regulă câte un domn Goe răzgâiat până la refuz de o obraznicie fără margini.
Ce vreau să spun cu toate astea? Simplu: it takes two to tango! Corupția e un cerc vicios care antrenează deopotrivă profesori corupți, dar și părinți (de cele mai multe ori mame) agresivi și aroganți dispuși să facă orice fel de presiune asupra profesorului, numai să nu-și pună odrasla să învețe! Mulți dintre colegii mei știu prea bine despre ce vorbesc. Vorbesc despre mama știe-tot, care nu dă doi bani pe amărâta aia de profă care n-are geantă Vuitton și nici pantofi Gucci. Despre mama rezolvă-tot care le aruncă cu bani în față amărâților care se chinuie să-i educe progenitura. Ce știu ei, fraierii? Doar copilul ei este cel mai cel! Da, sigur, nu ascultă de nimeni, face crize de nervi din te miri ce și uneori îi mai și bate pe ceilalți. Dar asta pentru că e creativ, domnule! Sistemul asta plin de conservatori rigizi n-are cum să îl valorifice. Într-un studiu efectuat de colegii de la SNSPA[1] una dintre profesoare le-a declarat cercetătorilor într-un interviu că ea a renunțat să mai sune părinții acasă dacă e ceva în neregulă cu copilul. O mamă știe-tot i-ar fi zis: “Știți, doamnă, eu nu pot veni la școală să discutăm, pentru că, spre deosebire de dumneavoastră, eu am un job!” Să muncești la corporație ca să-ți cumperi genți de fițe și să-ți lași copilul
de izbeliște! Da, asta e un ideal de neatins din postura unei biete profe de română.
Ce vreau? Vreau ca noul cod de etică să prevadă niște măsuri punitive și pentru părinții care fac presiuni asupra profesorilor. Vreau ca aceia care fac presiuni asupra profesorilor să fie obligați să urmeze un program numit “școala părinților” în care consilierii școlari să-i învețe că nu e normal să încerci să cumperi notele copilului. În esență, vreau să nu mai vedem doar ce se petrece în spatele catedrei, ci și ce se petrece în fața ei! Trebuie să înțelegem că distincția profesori corupți – părinți nevinovați e departe de a reflecta realitatea. Cred că distincția este între oameni cu mentalitate “neoliberal-dâmbovițeană” de piață – să cumpărăm/vindem note și oamenii, deopotrivă părinți și profesori, care încă mai cred în educație.