Nu este nimic surprinzător în răspunsul laconic și ușor ironic al SRI la solicitările celor de la Active Watch de a desluși înțelesurile sintagmei de ‘eco-anarhism’ articulate de George Maior. Nici stilul condescendent cu care o solicitare legitimă este pusă la punct prin invocarea securității naționale drept pretext al precarității informațiilor oferite, și desigur nici pauperitatea conceptuală a definițiilor folosite în text într-un limbaj de lemn caracteristic. Este clar că instituțiile represive ale statului intră încet-încet în stare de alertă după săptămâni întregi de proteste stradale în întreaga țară. Este de la sine înțeles că aparatul de stat[1] se simte amenințat de zeci de mii de oameni care îi contestă zilnic legitimitatea și abilitatea de a-și propaga ideile într-o mass-media a cărei aservire a fost deja demascată. Personal, nici nu m-aș fi asteptat la altceva. Jandarmii au început deja să dea semne de nervozitate în Cluj și București, unde au survenit primele tensiuni între manifestanți si forțele ‘de ordine’.
Și totuși, acest comunicat SRI are o notă bizară care merită puțin discutată și analizată, măcar pentru simplul fapt că e simptomatică pentru un anume mod de gândire politică. Această gândire e caracterizată printr-o anumită raportare la relația dintre politică și violență. Știm, desigur, că statul își păzește cu gelozie monopolul asupra violenței; și mai știm că acest monopol este spart uneori de anumite agenții care, prin delegare directă de la stat, și în anumite limite impuse de acesta, pot comite acte de violență legitimă (așa cum sunt firmele private de pază, bunăoară). Dar suntem cu toții bucuroși și liniștiți că statul veghează asupra noastră, astfel încât nici un act de violență din partea altora să nu ne atingă.
Pe de altă parte, iată ce zice răspunsul SRI: ‘structuri extremiste, “eco-anarhiste” din declarația citată desemnează, la nivelul comunității serviciilor de informații din spațiul euro-atlantic, în mod sintetic, structuri care au ca metode de acțiune comiterea de acte violente în urmărirea unor obiective, permanente ori conjuncturale, legate de protecția mediului.’ Iar puțin mai jos, ‘pentru SRI constituie o prioritate cunoașterea preventivă a situațiilor cu potential de degenerare in acte violente (ce pot aduce atingere siguranței cetățeanului și securității naționale).’ Așadar, iată care e miza aici. ‘Eco-anarhiștii’ comit acte de violență pentru protecția mediului, iar aceste acte pot leza siguranța națională. Cu alte cuvinte, atât protecția ‘națiunii’ de către stat, cât și protecția mediului de către extremiști implică violență. Doar că una e mai ok decât cealaltă. Bun.
Ce e interesant aici nu e neaparat logica prin care o formă de violență e mai legitimă decât alta; este, mai degrabă, felul în care statul alege să mute discuția de pe terenul unei confrunari politice (eco-anarhismul este la urma urmei o articulare a unor idei politice) pe un teren al securității. Cu alte cuvinte, eco-anarhismul este transformat, în acest discurs, dintr-o ideologie într-o amenințare. Astfel, legitimitatea îi e anulată din start, iar acțiunile ‘eco-anarhiste’ sunt văzute ca terorism, si criminalizate ca atare. Printr-o astfel de mișcare, statul își demonizează inamicul politic, transformându-l într-un pericol public. Astfel, statul poate apela la binele comun pentru a contracara această amenințare. Este exact ceea ce face acest comunicat SRI atunci când invocă ‘caracterul clasificat’ al informațiilor pe care le deține, secretism care e bazat pe organigrama guvernamentala care delimiteaza audiențele posibile ale informațiilor cu caracter de ‘secret de stat’.[2] Secretele de stat sunt stabilite în raport cu un așa-zis ‘interes național’ stabilit de stat în numele și pentru protecția cetățenilor săi.
Invocarea logicii securității naționale are și un alt aspect. În numele protecției ‘națiunii’, statul are dreptul de a folosi orice mijloace consideră de cuviință, inclusiv cele violente, fără a avea nevoie de altă justificare decât ‘siguranța națională’. De-a lungul timpului, și în ‘spațiul euro-atlantic’ la care face referire SRI, aceste mijloace au constat în intervenții brutale în timpul protestelor, descinderi la domiciliile celor suspecți, ascultarea convorbirilor telefonice, infiltrare, sabotare și provocări în rândurile ‘eco-anarhistilor’, ca să nu mai vorbim de ani grei de inchisoare.[3] Prin aceste practici, o sumă de voci politice sunt reduse în mod violent la tăcere. Cele și cei care își amintesc episodul NATO de acum cinci ani vor da poate afirmativ din cap.
Ce este ingrijorător la această poziție politică este felul în care statul își dă singur undă verde pentru a folosi mijloace violente împotriva celor care îl contestă. Este clar că datorită apartenenței lor la preocupările de siguranță națională, acțiunile statului împotriva ‘eco-anarhiștilor’ nu vor putea fi contestate pe terenul legislației sau al drepturilor omului. Cu alte cuvinte, aceste acțiuni vor fi deasupra legii. Dar ceea ce e mai alarmant este imprevizibilitatea unor astfel de acțiuni, în contextul în care nici una din reglementările după care operează SRI în această direcție nu poate fi facută transparentă.
Violența devine astfel o armă a anihilării unui adversar politic. Departe de a servi intereselor comune ale societății, violența împotriva ‘eco-anarhiștilor’ e menită a stabili definitiv termenii unei confruntări politice între stat și cele/cei care îi contestă politicile. Într-adevăr, se poate spune că această violență servește menținerii securității statului – dar să nu ne inșelăm. Securitatea statului înseamnă de cele mai multe ori doar atât: siguranța și comfortul celor care îl conduc. În condițiile delegitimizării parțiale a aparatului de stat, acesta nu mai poate pretinde a reprezenta interesul întregii societăți. Astfel, măsurile de auto-apărare ale statului sunt auto-referențiale și nu se răsfrâng în protecția populației. Și cu cât se va vedea mai incolțit, cu atât statul va reacționa mai violent.
Ce fel de semnal transmite această atitudine societății civile care abia a început să iasă din amorțeala politică a ultimilor ani? Că la orice mișcare percepută acolo sus a fi violentă, vom fi catalogați drept teroriști și teroriste? Că violența ce vine din partea corporațiilor și a băncilor e ‘mai legitimă’ decât cea a oamenilor care ies în stradă? Și mai mult, în aceste condiții, ce șanse realiste ar avea oricine ar încerca să ridice vocea sau brațul împotriva aparatului de securitate al statului? Orice soi de confruntare fizică ar fi din start sortită eșecului, iar in plan informațional, situația e și mai inegală.[4]
Astfel, ne putem întreba: care e de fapt scopul acestei manevre a SRI? Cui servește securitizarea ‘eco-anarhiștilor’? Care e miza politică a exterminării din fașă a unui adversar politic? Este oare nevoie de sperietori, de amenințarea mocnită că dacă sărim puțin calul pe străzi, devenim o problema de securitate națională? Sau ne așteaptă obișnuitele practici de ‘divide et impera’, prin care statul ne va despărți in „extremiștii” violenți care riscă să compromită mișcarea de stradă și deci care trebuie anihilați, și restul oamenilor care protestează ‘pașnic’? Cele și cei care își amintesc luptele din Seattle din 1999 se vor încrunta, poate.
Post scriptum – într-o dialectică perversă, argumentul meu ar putea fi interpretat și ca o apologie a extremismului de dreapta – în fapt, altă ‘ideologie politică’, ce ar putea fi tratată în același mod de catre stat – prin criminalizare. Și asta ar fi, desigur, îmbucurător. Doar că, hai să fim serioși… Șansele unei condamnări de către stat a acțiunilor neo-naziste in România anilor 2013 sunt minime.
[1] ‘Statul’ nu e, bineînțeles, o instituție abstractă, ci reprezintă cristalizarea unor forțe politice și economice din societate. Așadar, prin sintagma ‘stat’ mă refer la un set de relații sociale între persoane cu un nivel înalt de capital simbolic și politic, care participă direct sau indirect la conducerea unui sistem politic, și care au un interes direct în menținerea acestui sistem. În această definiție, statul este, în sine, articularea unei voci politice printre celelalte voci politice ale societății, diferită de acestea prin faptul că detine hegemonia politică.
[2] Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, articolele 10 si 11(http://www.sie.ro/Legi/51.html)
[3] http://www.theguardian.com/environment/2011/jan/10/mark-kennedy-undercover-cop-activist. http://italycalling.wordpress.com/2012/01/31/wave-of-arrests-among-the-no-tav-movement/ . http://www.wiseinternational.org/node/2363 . http://www.indymedia.org.uk/en/2012/10/501669.html
[4] Și, în fond, cine sunt acești ‘eco-anarhiști’ de care ar trebui să ne temem? Cum arată, unde se ascund, ce anume fac? În afară de declarațiile vagi ale lui Maior, nu avem nici o dovadă tangibilă că ar exista așa ceva în România. După cum zicea Rumsfeld, ‘there are unknown unknowns…’ (http://en.wikipedia.org/wiki/There_are_known_knowns )