Darwinismul social timișorean: mitul civismului în „cel mai prietenos oraș din România”

3,58 tone de PET-uri. Atât au reușit să colecteze timișorenii în cadrul competiției Earth Hour, clasându-se, după Botoșani și Ploiești, pe locul întâi. „Pe grila de evaluare a Competiției, cel mai mare punctaj l-a obținut orașul Timișoara – 81.3 puncte din 100, care participă pentru a doua oară la Competiție și, respectiv, la finală”, putem citi pe site-ul  World Wide Fund for Nature (WWF)[1]. „Primăria Timișoarei a adunat cele mai multe puncte la categoriile eficiență energetică, educație și comunicare și conservarea biodiversității, pentru proiectele desfășurate în trecut; în ce privește proiectele pentru viitor, eficiența energetică și educația au fost, din nou, punctele forte din dosarul de participare. Pe lângă acestea, juriul a fost plăcut surprins și de planul municipalității pentru marcarea Earth Hour din 23 martie, plan care a primit 18 puncte din 20”. Deznodământul l-a făcut pe Magor Csibi, directorul WWF România, să afirme tranșant: „Timișoara este cel mai prietenos oraș din România, cu cetățenii și mediul”, respectiv că  „timișorenii sunt extrem de activi și au un simț civic dezvoltat”.

Timișoara nu este numai orașul „cel mai prietenos” din țară, ci și „cel mai frumos”. O confirmă clasamentul publicat pe acest blog[2], de unde aflăm că fostul „oraș al rozelor” a obținut 37% din voturi, urmat de Brașov cu 15 % și Sibiu cu 14 %. Pare deci reședința ideală pentru oricine se consideră ecologist și cetățean responsabil. Iar poliția locală nu ezită să se pună la dispoziția cetățenilor, mai ales prin campaniile informative cu privire la „persoane(le) care practică[] cerşetoria şi vagabondajul”, urmate de campanii mediatice „incisive”, inițiativele fiind „apreciate ca atare de timișoreni”. Mai pe larg, în vara anului precedent, „conducerea Poliţiei Locale Timişoara a luat măsura constituirii unei echipe operative, care a acţionat zilnic, în locurile frecventate de persoane care practicau cerşetoria şi vagabondajul, reuşind să depisteze aproape 2.000 de persoane, care au fost conduse la sediul Direcţiei Poliţiei Locale Timişoara, procedându-se la identificarea, fotografierea, întocmirea fişelor personale şi predării acestora către Serviciul Public de Asistenţă Socială, în vederea soluţionării problemelor acestora, în condiţiile legii, activitate însă fără nici o finalitate, având în vedere carenţele legislative în acest domeniu”.  Împotriva acelorași persoane, care nu merită să fie interpelate cu atributul de cetățean, acesta din urmă fiind rezervat doar pentru oamenii respectabili, având, pe lângă preocupările nobile și generoase, un domiciliu fix, „pe raza municipiului s-au confecţionat şi amplasat, în 14 intersecţii, panouri cu texte anticerşit: «Azi cerşetor, mâine agresor! Îţi doreşti asta?»”. Aceeași poliție locală a distribuit „peste 5.000 flyere anticerşetorie”[3], întreg evenimentul fiind, așa cum am menționat mai sus, amplu mediatizat și apreciat, se pare, de către marea majoritate a timișorenilor.

Iată flagelul social căruia trebuie să îi facă față respectabilii cetățeni timișoreni. Cauzele fenomenului sunt însă mai puțin adresate, înțelese sau măcar menționate. Bineînțeles că cerșetorii, flămânzi și abrutizați, recurg uneori la furturi și agresiuni. Dar în ce măsură putem cataloga furtul și violența drept atribute definitorii ale cerșetoriei? Nu sunt ele mai degrabă caracteristici identificabile în toate comunitățile umane? Avem de-a face aici cu același stigmat social care li se aplică romilor. Extrapolând argumentul la perioada interbelică, și evreii erau considerați atunci cămătari oneroși, o adevărată plagă a societății (germane), căreia ar fi încercat să îi secătuiască instinctele vitale și moralitatea eroică, obstrucționându-i binemeritata renaștere. Mic, viclean, meschin și rău-voitor: imaginea interbelică a evreului german poate fi aplicată în mare măsură și cerșetorului timișorean. Sau cerșetorului venit în Timișoara, o distincție de o importanță colosală în orașul de pe Bega și care, desigur, nu se aplică numai cerșetorilor. În mentalul colectiv, cetățenia operează aici pe mai multe nivele, „veniturile” neputând spera să fie vreodate incluse în categoria cetățenilor de prim rang, așa cum sunt timișorenii get-beget, adică cei a căror părinți, sau în cazurile mai fericite, bunici – au fost odată „venituri”.

Iată cum, la mai bine de două secole de la Revoluția Franceză, cetățenia este în continuare legată insolubil de proprietatea privată. Pentru abatele Siéyès, cetățenii se împărțeau în două grupe: cei pasivi, care beneficiau de drepturi civile, respectiv cei activi, care se bucurau în plus de drepturi politice, fiind singurii care puteau influența viața publică (și deci singurii cetățeni în accepțiunea curentă a termenului). „Fiecare este îndreptățit să se bucure de avantajele societății, dar numai cei care contribuie la statu-quo-ul public sunt adevărații acționari ai marii întreprinderi sociale. Numai ei sunt adevărații cetățeni activi, adevărații membri ai asociației”[4]. Principiul a fost transpus în practică în octombrie 1789, când Adunarea Națională (fosta stare a treia) a decretat că numai cei care plăteau un anumit impozit, corelat cu dimensiunile venitului, puteau fi considerați cetățeni activi. Femeile, copii, străinii nu puteau fi decât cetățeni pasivi.

Cum rămâne cu cerșetorii? Deși erau considerați cetățeni pasivi, atât femeile, cât și străinii sau copii contribuiau, sub diferite forme, mai puțin cuantificabile în cazul primelor două categorii, la binele public. Ei erau exclușii privilegiați, dacă îmi este permisă exprimarea. Exclușii neprivilegiați, bestializați de-a dreptul, erau cerșetorii, a căror număr se înmulțise considerabil datorită anilor agricoli nefavorabili care precedaseră revoluția, a potențării inegalităților sociale și a înseși evenimentelor turbulente din timpul revoluției, care au scurtcircuitat pentru un timp mecanismele instituționale, doar pentru a le întări ulterior. Persoanele fără adăpost și ocupație reprezentau nivelul cel mai de jos al cetățeniei pasive, neavând nici cea mai mică șansă de a intra în categoria burghezilor, a cetățenilor activi. Situația lor era interpretată ca și consecință a lenei și a dezinteresului de a munci într-o societate în care munca (remunerată) și proprietatea reprezentau adevăratele măsuri ale virtuozității, condiții indispensabile ale cetățeniei active. Dacă până și Montesquieu scria că „Un om nu este sărac pentru că nu are nimic, ci pentru că nu muncește”[5], ce reproșuri am mai putea aduce poliției timișorene? Mai ales că substanța acestui discurs rămâne la loc de cinste în politica românească, fostul ministru de externe Teodor Baconschi, pentru care românii sunt „un popor de leneși și de cerșetori”, distingând vituperant cu ocazia protestelor de anul trecut între „România care muncește, România însetată de viitor”, respectiv „mahalaua violentă și ineptă”[6]. Cum au procedat de altfel, în texte pe care le-am citat cu altă ocazie[7] –  și Mihail Neamțu sau Vladimir Tismăneanu. Marele pericol, în prezenta situație, este că cerșetorii din Timișoara tind să piardă și minimul de drepturi provenite din calitatea de cetățeni pasivi (desigur, formal, distincția cetățeni activi-pasivi a dispărut de mult): pe lângă faptul că cele mai elementare drepturi ale omului le sunt constant încălcate, aceștia pierd pe zi ce trece, cinic vorbind, și dreptul de a fi tolerați. Ce să mai vorbim de empatie, strategii de incluziune socială, centre speciale pentru persoanele fără adăpost șamd? Civismul de care autoritățile locale pretind că dau dovadă prin montarea panourilor inscripționate „Azi cerșetor, mâine agresor. Îți dorești asta?” reflectă un tip de „normalizare” a cărei represivitate este evidentă. Un soi de fascism comunitar de-a dreptul, în care comunitatea structurată în baza valorilor eficienței și a productivității, tipice capitalismului, refuză să recunoască și să remedieze constantele probleme sociale pe care însăși funcționalitatea sa le produce și reproduce permanent. Atunci când cetățenia echivalează cu proprietatea privată, într-o ambianță generală de o competitivitate feroce în care textura socială este pur și simplu fărâmițată în numele profitului și a abilității de a câștiga cât mai mult de pe urma celorlalți – este inevitabil ca unii să rămână în urmă. Societatea îi condamnă de cele mai multe ori, refuzându-le însă sistematic, mai degrabă din incapacitate decât din rea voință, posibilitățile de integrare educațională și profesională: părinții, la rândul lor defavorizați, nu își permit să îi țină la școală, patronii îi angajează ultimii (cel mai probabil pe post de gunoieri) și îi concediază primii, autoritățile publice îi consideră o plagă socială. Un astfel de refuz sistematic se traduce prin reciprocitate: dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreau. Decât un surogat de integrare care nu le va da niciodată posibilitatea de a își depăși integral condiția, cerșetorii preferă, sunt obligați de fapt, să rămână la periferia societății. O societate care îi înșeală, abuzează și umilește, nedorind să aibă de-a face cu propriul pandant, pe care îl consideră o anomalie. O societate pe care, la rândul lor, au tendința să o trateze la fel. Exclușii nu sunt altceva decât consecința „succesului” economic. Al unora.

Autoritățile timișorene și-au manifestat din plin abordarea social-darwinistă cu mult înainte de montarea panourilor „informative” în intersecțiile principale ale Timișorii. În 2006, de exemplu, persoanele fără adăpost care înnoptau în subsolul „garnizoanei”, o ruină impunătoare din centrul orașului folosită înainte primului război mondial de armata austro-ungară – erau hărțuite regulat de către poliție, secondată ulterior și de jandarmerie. „”Haideti, domnu’ Dan, iar ne treziți. M-am săturat de sectie”, sa revoltă un om al strazii. Cu un “gura, mă!” politistul îl reduce la tăcere, însă apar alți protestatari: “Ați zis că dacă dăm amprente, ne lăsați în pace. Am dat și acuma veniți și cu jandarmii”, îi reproșa o femeie care proba o pereche de pantaloni. Alt om al strazii se resemnase. “Suntem 15. Eu zic ca incăpem in trei dube de politie. Ati adus masinile?”. Unul dintre jandarmii care au participat la acțiune făcuse parte dintr-un detașament care a contribuit la misiunile de pace din Kosovo. Dar democrația trebuie consolidată în primul rând acasă, nu în exterior. „Obișnuiți cu misiuni mai serioase, câțiva jandarmi discutau pe seama neprofesionalismului unor colegi polițiști. “Ăștia așa de prost lucrează întotdeauna? Îi bagă în dubă cu mâinile în buzunar. Nu-i percheziționează să vadă dacă nu au cuțite?”.
Noroc, însă, boschetarii nu aveau cuțite, iar in duba Poliției s-au simtit ca acasă, mai ales ca nici unul dintre ei nu era la prima călătorie. “Șefu’, domnu’ Dan, ne duci puțin la secție, ne încălzim un pic, îți faci actele și ne lași în pace”, a propus un boschetar.
Au fost duși toți la Secția 1 de Poliție, însă legal împotriva lor nu se poate lua nici o măsura. Au dreptul să circule unde vor. “Daca nu-i adunăm, lumea protestează. Dacă facem razie, oamenii spun că comitem (sic!) abuzuri. Boschetarii au câștigat războiu’ cu democrația“, se minuna un jandarm” (subl. m)[8]. Dimpotrivă, democrația este pe cale să câștige războiul cu exclușii, un război în care nu se iau prizonieri.

Dacă în această bătălie nu au existat victime, nu același lucru s-a întâmplat în iarna anului 2010, când un cerșetor a fost alungat în repetate rânduri de către agenții de pază din gara de nord, până când a decedat din cauza frigului[9]. Dacă Biserica Ortodoxă a manifestat o anumită sensibilitate față de problemă persoanelor fără adăpost, autoritățile sunt în continuare inflexibile. „Eu nu cred că este în regulă să dăm bani cerșetorilor, pentru ca îi incurajăm să vină în Timișoara. Dacă se duce vestea că în Timișoara se pot câștiga bani din cerșit, atunci ei vor veni de pretutindeni”, afirma primarul Nicolae Robu. Cu alte cuvinte, inegalitatea socială trebuie păstrată și chiar amplificată: privilegiile noastre nu sunt obiect de negociere. „Dacă ei văd, seara, că n-au putut câștiga bani pentru că au fost luați de Poliție, la un moment dat vor pleca din Timișoara. Dacă sunt lăsați să-și facă planul, atunci sigur că vor sta aici în continuare și se vor țnmulți. Ducem campania până obosesc cerșetorii, noi nu avem voie să obosim”[10]. Doar avem un război de câștigat. Având democrația de partea noastră, cine ni s-ar putea împotrivi?

Cu toții știm că există rețele organizate de cerșetorie care aduc profituri considerabile. Cu toții am văzut Filantropica. Dar cum putem distinge între un cerșetor „profesionist” și unul autentic? Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că și prima categorie este captiva unui mecanism represiv din care nu se știe în ce măsură se poate elibera. Sau de ce s-ar elibera. Decât să se angajeze pentru un salariu mizer, pe un post nesigur, și să resimtă mefiența, latentă sau manifestă, a colegilor, cerșetorii preferă să își păstreze condiția. Asta nu înseamnă că sunt neapărat fericiți sau că nu ar prefera o alternativă. Numai că societatea nu le oferă, deocamdată, o alternativă viabilă. Mai mult, începe să le conteste însăși dreptul la existență. Deocamdată nu este ilegal să le oferi bani sau mâncare, așa cum nu este ilegal nici să hrănești câinii vagabonzi. Dar în curând va fi, dacă Parlamentul adoptă un proiect de lege în acest sens[11]. Se conturează tot mai mult probabilitatea unui proiect similar referitor la cerșetori. Ajutarea semenilor riscă să devină o infracțiune. De aici și până la reinventarea lagărelor de muncă forțată sau chiar de exterminare nu mai e decât un pas.

_______________