Capitalul face înconjurul lumii în căutare de salarii mici. Face ocol și în sens opus, în căutarea celei mai mari cereri de consum. Este în căutare de oportunități lucrative de investiție. Este în căutare de locații cu taxe reduse. Este în căutare de guverne stabile sau războaie civile unde să fie nevoie de arme și de mercenari. Iar dacă nu se împiedică de frontierele naționale, adică de lege, se mișcă atât de repede încât pare să stea pe loc și este, ca atare, imposibil de localizat. Atât de repede încât pare să fie peste tot, ceea ce nu-i așa. Legea, cu alte cuvinte, frontierele naționale, nu reușește să oprească această goană multidirecțională, în viteza sa accentuată la maxim de cvasi-goliciunea mediului rarefiat în care galopează mut.
Forța de muncă încearcă să facă ocolul lumii în căutare de salarii mai mari și de prețuri mai mici. Se împiedică neîncetat de frontiere naționale, adică, de lege. Nu își poate permite să prefere taxele scăzute pentru că este conștientă că ar putea avea nevoie de stat, adică de ajutorul de șomaj. Are nevoie de stat cu hotarele sale, adică, de legile sale, același stat și aceleași legi care o împiedică, printr-o iuțeală pe potrivă, să fie o concurentă notabilă a capitalului, din moment ce capitalul nu este doar un adversar și un concurent, ci și o sursă de bunăstare la mare căutare. Forța de muncă va fi nevoită astfel să își împartă veniturile cu statul, pentru a încetini mișcarea capitalului. În acest fel, va avea nevoie de o viteză chiar mai mare decât înainte. Dar forța de muncă se mișcă încet, foarte încet, și asta numai din vina ei înseși. S-a aliat cu legea, deci cu taxele. Capitalul, în principiu imperturbabil în viteza sa actuală de mișcare, devenit sinonim cu invizibilul, abstracțiunea și eleganța (vă rog să ignorați contradicția dintre acești termeni) devine tânăr, elegant și auster, asemănător în principiile sale formale cu arhitectura minimalistă, suplă și chiar anorexică, a celor mai bune muzee contemporane de artă. Este revoluționar. Este inteligent. Este lipsit de direcție. Nu se face auzit. Ceea ce se aude este tic-tac-ul tocurilor cui pe dalele de piatră, forfota stilată a admiratorilor săi abstracți și supli îmbrăcați în negru. Forța de muncă este groaznic de înceată, este întârziată. Intelectul său este respins, din moment ce un singur tip de intelect este necesar, anume acel tip care nu se va lăsa înfrânat. Și mai ales nu de legea care este acum concepută să faciliteze circulația, adică viteza. Forța de muncă este grasă, este ca pantalonii bermuda și cămășile Hawaii, ținuta fordismului târziu. Foarte colorată și gălăgioasă. Foarte vizibilă. Foarte reacționară, foarte agresivă. Sedentară și temătoare. La fel ca și statul. Încă bazat pe forță fizică, deci pe contact corporal, pe contiguitate. Zgomote. Mirosuri. Pentru a trece, s-ar putea să trebuiască să împingi pe cineva care te-ar putea călca pe picior. Statul nu este, în prezent, ceva, ci este un obstacol în fața a ceva. Pentru că este deservit de către ignoranți.
Oricât de nou ar fi mediul, stilul, urgența și echipajul, nevoia capitalului de a reduce costurile de producție și de a maximiza profitul este neîncetată.
Viteza cu care se vânează avantajoasa evaluare a valorii nu definește doar aspectele spațiale (adică, timp contractat digital sau în alte maniere], ci și aspectele calitative, prin creșterea productivității, care este, desigur, o altă modalitate de a contracta timpul, de data aceasta timpul de muncă. Competiția sau cursa globală, mereu definitorie capitalismului, s-a generalizat abia acum, când nu a mai rămas nici una din insulele ne-capitaliste, care au făcut ca această competiție să fie unidirecțională (colonialism). Prin circulația rapidă a capitalului și fluxul mai moderat al forței de muncă (flux accelerat, la rândul său, de tehnologie), orice obstacol sau stagnare a devenit detestabilă și dăunătoare din punctul de vedere al observatorilor.
Pentru oameni, totuși, cel puțin până acum, aceste stagnări au ținut loc de cămin. Căminul este locul unde nu te grăbești. Căminul este locul unde constrângerile exterioare sunt limitate sau îndepărtate cu totul, unde „valoarea” în sens marxist rămâne afară, căci se presupune că spațiul privat nu este de vânzare și, mai ales, nu se consideră că se poate produce, ci că este pur și simplu prezent, cum ar veni, de la sine: statornic asemenea copacilor. Sau, așa cum ne reamintește Christofer Lasch, căsătoria privită ca un „rai într-o lume fără suflet”. Dar repausul din goana globală care se numește „cămin” a fost întotdeauna împănat cu doctrina burgheză: sub imaginea „familiei”, el reprezenta lăcașul pentru procreare, centrul consumismului și, din punct de vedere politic, un element al „societății civile”, alături de piață, Öffentlichkeit, ONG-uri, partide, sindicate, cluburi sportive, biserici și celelalte. Sistemele electorale se bazează pe sectoarele rezidențiale, unde oamenii sunt locuitorii unor case, deci „cetățeni particulari”. Calitatea de proprietar al unei case se bazează pe chiria diferențială. Așadar, comodificarea și reificarea casei (cu alte cuvinte, colonizarea „privatului”, diluarea individualității burgheze, mobilizarea rezidentului) nu reprezintă chiar o noutate.
Astfel mediată prin chirie, ipotecă, împrumut, transport, prin încălzire, apă, canalizare, electricitate, telefon, poștă, televiziune prin cablu și satelit, radio, internet, GPS și alte rețele, cât și prin industria de construcții, supravegherea poliției și repartizarea școlară, casa este fără îndoială un repaus de la goana globală, în toiul unui uragan de producție, acumulare, circulație și redistribuție. Pentru că este, pur și simplu, locul unde oamenii dorm. Dar ceea ce aduce membrii unei familii sau colegii de casă împreună este orice, numai nu producția. Nu activitatea, ci pasivitatea. Și mai degrabă legăturile afective (dacă includem aici și moștenirea, care este prin esență bio-economică), decât conexiunile financiare directe. Mesele, sexul, odihna, un sentiment de siguranță și intimitate și, mai ales, o stare atotcuprinzătoare și învăluitoare de „cămin”. A te afla în interior, înăuntru, acasă, înseamnă în primul rând o întrerupere a mișcării perpetue.
Prin analogie, hotarul – națiunea, statul, legea – a ajuns să fie privit, de asemenea, ca un fel de cămin, un adăpost în fața goanei globale neîntrerupte, a capitalului și muncii, a vitezei de valorificare (producție, acumulare, circulație, redistribuție) și a inovației tehnologice, a „schimbării” (pentru a-i spune pe adevăratul nume ideologic, burghez). Prin extensie, corespondentul politic al „căminului” se va întinde până la „hotar” (națiune, stat, lege), care reprezintă de asemenea o limitare a mișcării, părând astfel să fie un cămin. Această analogie este fundamentul gândirii romantic-reacționare, în special în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, iar acum se regăsește ca nișă la unele structuri ideologie populiste de stânga (verzi sau similare). „Hotarul”, adică, limita politică impusă capitalului, este, desigur, exact opusul căminului, din moment ce este instituțional și public. Dar hotarele sunt expresia a ceea ce cuprind. În acest caz, ceea ce este inclus în statul-națiune este atât o limitare impusă capitalului, dar și o impunere a acestuia, de cele mai multe ori prin aplicarea unei măsuri extrinseci de vânzare-cumpărare a capitalului / muncii, de dezechilibru preț / salarii și celelalte asemenea, inclusiv punctul crucial, contractul de muncă. Acel contract de muncă reprezentând – prin reunirea capitalului cu munca – un fundament al procesului de fuzionare dintre producător și mijloacele de producție care inițiază producția și circulația (valorilor) este, prin necesitate, fundamentat pe libertate (are loc între agenți liberi să încheie un acord profitabil pentru ambele părți). Libertatea este o precondiție inevitabilă a exploatării – mai ales, dar nu numai, în regimul de piață.
Statul națiune pare inițial să funcționeze ca o limitare a circulației libere a capitalului, în măsura în care orice tip de reglementare reprezintă o încetinire, întrerupere, oprire, chiar și temporară. Dar statul modern mai are, de asemenea, legi prin care să se asigure viteza, adică circulația liberă a participanților la procesul de producție și schimb, fără piedicile forțelor neregulate de violență nelegitimă și tradiție nerezonabilă. Dacă „hotarul” (națiunea, statul, legea) reprezintă vreo clipă un cămin, acesta este căminul unei contradicții: a libertății (libertate în fața aservirii bio-politice, cum ar fi privilegiul nobilității prin naștere, în defavoarea lipsei de nobilitate, înlocuit de aleatoriul concurenței, moderată de ierarhia stabilită prin moștenire, cât și capitalul „social” și „cultural”) și reprezintă cămin al protecției sociale, care ar putea limita drastic libertatea contractului (atât prin impozitare și redistribuire, cât și prin drepturile muncitorilor, drepturile consumatorilor, dar și prin acțiuni afirmative, egalitate de gen și legislație ecologică).
„Căminul” este prezentat în capitalismul târziu ca libertate față de circulație. „Căminul”, adică familia și protecția socială a acesteia prin lege, apărată prin constrângeri de stat, cu aparență imobilă, un sinonim pentru permanență. Libertate față de schimbare concepută ca obligatorie, dar ca fiind, de fapt, dezrădăcinare arbitrară. Inutil să precizăm că este o iluzie în cea mai mare parte, deși o iluzie remarcabilă. Este remarcabilă mai ales prin transformarea recentă care a făcut ca protecția socială (statul social și egalitarianismul redistributiv) să desemneze o amenințare înfricoșătoare la adresa siguranței „căminului”.
Unul din paradoxurile mai însemnate ale momentului este transformarea concomitentă a egalitarianismului – presupus ca perspectivă dispusă în interesul majorității – într-o doctrină „elitistă”, cu alte cuvinte, un punct de vedere al minorității. Victoriile politice (electorale și ideologice) și deținerea majorității în sondaje, greșit dar explicabil supranumite „populiste”, au fost obținute prin opoziția la așa-zisa legislație socială (ele sunt, în cea mai mare parte, decât niște forme diverse de ajutor pentru nevoiași), o opoziție susținută de cei care, aparent, ar putea profita de pe urma a ceea ce tind să respingă acum. Oameni care se tem în mare măsură de energia necruțătoare a cursei globale, par să contribuie la distrugerea propriei case (sociale și naționale).
Aceasta este o transformare ideologică de mare importanță și cu urmări politice și culturale foarte grave, prezentând, în același timp, o necesitate acută de analiză.
Ea nu este o simplă luptă de clasă, venită de sus în jos (deși este și asta în mare măsură), luând în considerare, de asemenea, transformarea principalului conflict structural din societatea capitalistă – ca rezultat al unei intense „revoluții pasive” – ceea ce face să fie categoric biopolitică. Acest aspect biopolitic este, la rândul său, parțial categoric regresiv – reabilitează originea și statutul ca fundament al formării grupurilor împotriva cărora au luptat revoluțiile burgheze – și parțial „avansată”, „ultramodernă”, cu pretenția de substituire sau îndepărtare a conflictului de clasă, prin deplasarea centrului contradicției sociale fundamentale de la „proprietate” la „condiția umană”.
Să rezumăm aceste schimbări, întâi așa cum apar în doxa actuală, iar apoi să prezentăm câteva observații critice izolate.
1. Schimbare tehnologică – de la automatizare / robotizare la digitalizare și nanotehnologie, apoi la ultimele minuni din biochimie, a făcut, pentru prima oară în istorie, ca efortul fizic (muscular) al omului să fie marginal în producția de bunuri. Aceasta a fost însoțită de o creștere nemaiîntâlnită a productivității și a intensității muncii, care a dus la inutilitatea definitivă a celei mai mari părți din forța de muncă globală. Șomajul structural nu mai este o problemă, oricât de general, nociv și necesar ar fi acesta, ci esențial pentru „condiția umană”. Cea mai mare parte a umanității nu va mai produce niciodată (valoare).
2. Munca – principalul model de socializare în capitalism – va înceta să existe. Instituțiile au fost concepute în capitalism pentru a determina l’homme moyen sensuel să participe la „munca alienată”, adică, în activități care sunt rupte de aspirații individuale, dar care sunt singurele mijloace de supraviețuire a pauperilor. Mobilizarea și constrângerea au funcționat în acest sens pentru cetățeni în mod egal din punct de vedere legal și juridic, dislocând zone ale economiei de subzistență, meserii, ferme independente și altele asemenea. În societatea burgheză clasică, oamenii își petreceau viețile în cadrul unor instituții: școală, armată, biserică, club, sindicat, partid de masă, asociații sportive, activități organizate de petrecere a timpului liber, cultura pop comercială, presa sau radioul de masă, grupuri de fani sau suporteri, națiuni, familii și așa mai departe. Calitatea de membru în instituțiile ierarhice ale statului și ale societății civile era capitală. Această trăsătură instituțională a capitalismului fordist a fost desființată, descompusă în particule minuscule prin nevoia tot mai diminuată de angajați.
3. În ciuda acestor transformări, un dat fundamental al acestor societăți a rămas neschimbat: există în continuare în modernitate două surse legitime de venit: capitalul și munca. Ambele sunt din ce în ce mai marginale, devenind niște fenomene minoritare.
4. Indiferent de ceea ce se dobândește prin creșterea productivității și restructurări, rezultând în reducerea drastică a salariilor reale globale și, prin urmare, la scăderea radicală a costurilor de producție, consecința acestora este că resursele necesare pentru consum (cererea competitivă) sunt din ce în ce mai nesigure. Piețele de consum au în continuare nevoie de participarea maselor care au fost private pentru totdeauna de veniturile de tip salarial. Pentru ca producția și comerțul să poată continua, cererea de consum trebuie să fie cumva finanțată. Prima soluție de panică – de unde și prezenta criză a datoriilor – a fost industria de împrumuturi pe baza unui capital fictiv. Munca, în calitatea sa de sursă de consum și, deci, de existență, a fost înlocuită pe scară largă cu împrumutul, o socializare la al doilea nivel a circulației și cererii. Astfel de chestiuni au fost rezolvate în trecut printr-o variantă de stat similară („statul social”) care oferea stimulente pentru acumulare, investiție și reinvestiție, prin mijloace metodice și reglementate. Acest progres al creditului social a fost garantat de puterea de stat suverană și de extinderea teritorială (colonialism), cu scopul de a finanța salariile neproductive din „economiile avansate” (a se citi națiunile albe), cu precădere în sectorul public, creând pace și ordine în interior, reușind în același timp să păstreze intact modelul tot mai imaginar de socializare prin munca. Epuizarea unor astfel de resurse de stat și a politicilor social democrate orientate către finanțarea consumului (inclusiv a locuințelor, transportului, educației etc.) prin contra-revoluția neo-conservatoare (din 1970 și până în prezent) a avut drept rezultat apariția unei șarade nemaivăzute.
5. Puterile economice și sociale ale statelor au fost reduse drastic exact în momentul în care nu mai există nicio altă autoritate căreia noua majoritate neproducătoare i se poate adresa pentru a cere să i se asigure supraviețuirea (nivelul de trai, ascensiunea socială, îmbunătățirea condițiilor materiale) drept condiție a vieții umane, într-o societate organizată („civilizată”). Acesta a fost și momentul în care ideologia puternic dominantă a început să facă serios diferența între egalitate civică și socială a căror sinteză a fost promisă prin deja uitatul catarsis al anului 1945 (vedeți seriile de „constituții sociale” adoptate de majoritățile electorale „anti-fasciste” în Italia, Franța, Germania etc. în anii ’40-’50, fără a mai menționa blocul sovietic). Acesta a fost momentul în care vechiul conflict dintre libertate și egalitate (avansat de către liberalismul aristocratic de stil vechi, ca reacție la Revoluția Franceză) a fost reactivat, când egalitatea a fost din nou definită ca „invidie” și „resentiment” exploatat printr-un șiretlic totalitarist inteligent. Această manevră a avut destul de mult succes în devansarea cererii majorității neproducătoare, dar muncitoare, la modul empiric, de credite nelimitate – din moment ce salariul pentru munca neproductivă nu este nimic altceva decât credit (mascat), iar măririle de salariu nu sunt decât credite și mai mari. Guvernele neo-conservatoare (și toate guvernele actuale din țările dezvoltate sunt neo-conservatoare) nu sunt în poziția de a oferi acest lucru. Timpul irosit în activități alienate nu este timp muncit la niciun mod „natural”, poate să fie muncă, dar în același timp se poate să nu fie.
6. Scăderea puterii sociale și economice a statului nu presupune și o scădere a sumei totale a puterilor sale. Cu alte cuvinte, capacitatea statului de a exercita un tip sau altul de constrângere legitimă. Dimpotrivă, în acest caz: statul se regăsește în poziția de a decide – de a fi constrâns să decidă – cine va beneficia și cine nu de resurse de stat pentru a supraviețui, ceea ce în societatea contemporană înseamnă că are obligația și privilegiul de a decide între viață și moarte.
7. Este imperativ pentru statele contemporane – într-o situație în care producția și acumularea cresc, în timp ce masa producătorilor scade rapid – să identifice criterii prin care se va stabili care grupuri vor avea și care nu vor avea dreptul la resurse de stat (dincolo de capital și muncă), legitimate prin decret oficial legislativ și juridic.
8. Legitimarea vieții sociale și a morții sociale distribuită celor vizați este impusă guvernelor. O situație clară este criza datoriilor din Statele Unite. Deoarece finanțarea claselor de mijloc inferioare neproducătoare, prin măriri de salariu și cadouri directe din partea guvernului, era imposibilă din punct de vedere cultural, guvernul Statelor Unite – prin instituții de stat ca Fanny Mae, bănci și societăți de asigurări subordonate indirect – a finanțat obținerea de locuințe pentru acest grup social prin credite ipotecare. Atunci când capitalul a trebuit să refuze proiectul (pierderile fiind considerabile), ordinea de clasă a fost restabilită prin prescrieri și prin prăbușirea instituțiilor de credit care deserveau interesele statului în încercarea de a menține existența clasei de mijloc. Criza – un instrument capitalist de disciplină – a arătat că nu exista ieșire din „dilema teribilă” cu care se confrunta statul. Alegerea era lamentabilă: fie permiteau recesiunea creditelor și condamnau milioane de persoane la sărăcie mizerabilă, limitând astfel și consumul, ceea ce ar fi dus la scăderea cererii și distrugerea producției, cât și a profiturilor și mijloacelor, fie se vedeau constrânse să finanțeze creditele și să ajute la crearea și recrearea unui capital fictiv, care le-ar fi obligat să mărească taxele, determinând un exod al capitalului și o și mai mare reducere a producției, ceea ce ar fi avut practic același rezultat.
9. Singura soluție a fost reducerea numărului de persoane dependente de creditele de stat și menținerea cererii de consum la un nivel acceptabil printr-o inegalitate radicală – prin menținerea salariilor din producție la un nivel foarte scăzut în țările nou industrializate (cum ar fi China, India, Vietnam și așa mai departe).
10. Dar cum pot identifica grupurile care vor fi private de orice „drepturi sociale”, adică de resurse care nu se supun legilor pieței pentru populația neproducătoare (cei din sectorul public, din „industriile de servicii” care de fapt nu sunt industrii, din „profesiile asistențiale”, din educație, cercetare și arte și altele descrise mai jos)?
11. Răspunsul este unul dublu: atât moral, cât și biopolitic. Cu ocazia uneia din cele mai mari schimbări din istoria occidentală (sau europeană), a avut loc o reformulare radicală a legitimității politice, fără ca majoritatea observatorilor mainstream sa aibă nici cea mai vagă bănuială, ca de obicei.
12. În primul rând, vechiul contrast subtil dintre proprietari și neproprietari a fost volatilizat ideologic, cu cei cu „venituri legitime” (capital și muncă) de o parte și cei fără „venituri legitime”, pe de alta. În Europa continentală se discută despre populația „activă” și populația „pasivă”. Populația „pasivă” – șomerii, bătrânii (pensionarii), studenții, bolnavii, cei care îngrijesc copii mici sau rude în vârstă (mai ales, desigur, „mamele singure”), marginalizații, cei neeligibili pentru angajare, persoanele cu probleme mentale, cu dizabilități, fără adăpost, oamenii străzii, nomazii urbani, în anumite locuri artiștii „inutili”, bursierii, cercetătorii – incluzând uneori și precariatul – sunt considerați ca fiind lipsiți de valoare, parazitari, „nedemni”. Tehnicile de incluziune, discriminarea pozitivă, asistența socială – poate cu excepția programelor de „reconversie” și „formarea continuă”, care pun accentul pe reintegrarea în muncă – sunt grav compromise. Aceste populații sunt pedepsite, discriminate, hărțuite, aduse deliberat la limita subzistenței, încurajate să moară mai repede. Într-o societate în care munca a încetat de mult să funcționeze ca model de socializare, aceasta este proslăvită ca mare virtute, fără o negare a eudemonismului și hedonismului (și versiunea sa sub-burgheză demotică, consumismul). Versiunile anterioare ale liberalismului recunoșteau rolul norocului, al distribuirii aleatorii a recompenselor ca produs derivat al libertății, dar de obicei se abțineau de la a considera norocul o virtute – altfel nu ar fi avut niciun motiv să îl apere. Guvernele actuale vor să pedepsească ghinionul și sunt gata sa declare, în cel mai pur stil nietzschean, că poziția socială (inclusiv orice poziție în cadrul diviziunii sociale a muncii) este expresia intrinsecă a efortului și meritelor. Dar dacă Nietzsche propunea și lăuda sclavia, guvernele contemporane ar fi trebuit să facă ceva în privința nelucrătorilor. Iar problema nu este represiunea angajaților, a muncitorilor necalificați, ci legitimizarea morții sociale (și ulterior a celei biologice) a celor care nu pot munci, dat fiind că munca lor este realizată de mașini.
13. Selecția (sunt conștient de conotațiile acestui termen, dar nu îl folosesc în sens drawinist aici, pentru că nu discutăm selecția naturală) celor care sunt condamnați la moarte socială în funcție de caracteristicile corporale și comportamentul instinctual (sănătate, vârstă, uneori gen și orientare sexuală) și stigmatul cultural asociat corporalității în imaginarul popular dominant, este pur biopolitic. La fel sunt și pedepsele – reducerea confortului fizic, a adăpostului, încălzirii, electricității, hranei, aerului curat, serviciilor de sănătate, igienei, exercițiului fizic, echipamentului de protecție, plăcerilor psihofizice obținute prin alcool și narcotice etc. Din punct de vedere moral, retragerea șanselor egale la demnitate, stigmatizarea stereotipurilor, disprețul deschis, public și oficial față de cei lipsiți de noroc (deosebit de grav la nivel informal în societățile competitive) separă societatea în două. Aici, proletariatul exploatat apare ca o clasă privilegiată, fiind considerat – în opoziție cu Noua Boemă – bună și valoroasă. Deși oprimată, este recunoscută ca membru deplin al continuumului capital-muncă. Nu include „nesalariați”.
14. Toate acestea ar fi, desigur, lipsite de persuasiune dacă ar fi asociate cu rasism și xenofobie, care sunt versiuni ale etnicismului. Etnicismul nu este pur și simplu o perspectivă politică sau o ideologice (despre care vom trata mai jos). Etnicismul, cel puțin în acest moment, este o strategie simbolică prin care eșantionul selectat aleatoriu prin selecție biopolitică este desemnat ca străin, cu alte cuvinte, ca ne-membru al comunității politice. Ca beneficiar tipic al serviciilor de asistență socială, constant prezentat ca fraudulos, „parazitar”, „necinstit”, „escroc”, Sozialschmarotzer, „emigrant ilegal”, este străin din punct de vedere simbolic, indiferent de originea persoanei în cauză. Astfel devin egalitarienii – conform ideologiei oficiale – „elitiști”, pentru că par să apere ceea ce este îndepărtat, atipic, străin, minoritar, în defavoarea „noastră”. Ceea ce este un nonsens, dar egalitarienii și progresiștii sunt provocați să se comporte de parcă ar fi în opoziție cu mainstreamul etnicist, care nu reprezintă, de fapt, o majoritate, ci o opinie (deși nu este tocmai o simplă opinie.) Problema este, mai exact, că straturile neproducătoare, luate împreună, reprezintă majoritatea și numai țapii ispășitori dintre aceștia sunt minoritatea. Acesta este felul în care este protejată „comunitatea noastră”. O formă specifică și destul de importantă de delegitimare a egalității și egalitarianismului este anticomunismul. Schema este identică: o elită misterioasă, periculoasă, doctrinară cu idei salvaționiste, ruptă de realitate, de problemele lumești ale oamenilor de rând. La fel ca și desconsiderații „activiști pentru drepturile omului”, „anti-fasciști de profesie” sau în termenii lui Anders Behrens Breivik, „marxiști culturali” (și este destul de îndreptățit, pentru că asta este ceea ce suntem) care se opun noii dispensări biopolitice…
15. Criza și politica mainstream (sunt, în același timp, creatoarele și rezultatele uneia celeilalte) au reușit să modeleze o societate dublă: a celor cu moralitate și corp imperfect, de o parte, și centrul bun al societății, de cealaltă parte. Obiectivul este excluderea celei dintâi și obligarea acestora să își accepte inferioritatea – și determinarea restului proletariatului să fie jandarmii puterii biopolitice.
Starea de excepție care redefinește amicițiile și inamicițiile în cadrul societăților naționale și a statelor națiune rămâne caracteristica fundamentală a post-fascismlui, așa cum l-am definit în eseul meu acum zece ani. Modelul acestuia rămâne anularea emancipării evreilor de către cel de-al Treilea Reich. Transformarea ne-cetățenilor în homines sacri este, de asemenea, neschimbată. Înălțarea unor ziduri înalte în fața imigrării, chiar și cu prețul încetinirii fluxului capitalist este în continuare principalul său instrument. Dar transformarea cetățenilor în ne-cetățeni pe baze morale și biopolitice – cu o asemenea ferocitate – este destul de nouă. Atâta vreme cât nu se realizează nicio sinteză între identitatea transcendentală a celor care muncesc și a celor care nu muncesc, ci, în principal, între grupurile sociale producătoare și neproducătoare, prin opoziție cu capitalismul ca atare, un curent asemănător fascismului va predomina. Impunerea producătorilor exploatați și oprimați, ca executanți ai legii capitalului, rămâne, ca și în anii 1920-1930, principalul pericol. Nu doar extremiștii și împătimiții dreptei radicale sunt un pericol. Ci asocierea general acceptată dintre cei cu venituri legitime – capitaliști și producători – uniți politic împotriva celor „pasivi” și străini este ceea ce pune totul în pericol.
Pentru a dezbina această falsă asociere avem nevoie de oameni care să aibă curajul de a propune separarea și să preferăm conflictul, un conflict redefinit prin opoziție cu biopolitica moralizatoare.
Traducere Sanda Watt