În ultimele luni am auzit pînă la saţietate cuvintele legalitate, constituţionalitate, democraţie. Am avut parte de adevărate recitaluri juridice, conferinţe de presă în care jumătate din declaraţii erau citate din articole de lege sau Constituţie, iar cealaltă jumătate declaraţii extravagante care le goleau de orice conţinut posibil.
Legalitatea şi justiţia au ajuns un cal de bătaie extrem de important în lupta politică. Lupta anticorupţie şi independenţa justiţiei au contribuit la cîştigarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale decisive şi au jucat un rol esenţial şi în eşecul tentativei de suspendare a preşedintelui.
O ştire destul de puţin circulată arunca, însă, o lumină interesantă asupra modului în care înţeleg aceste lucruri tocmai marii campioni ai anticorupţiei şi independenţei justiţiei. În februarie 2012, Monica Macovei cerea Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să preia un dosar de la Parchetul din Braşov pentru o soluţionare “rapidă şi profesionistă” a acestuia.
Însă printr-o decizie din 22 mai, CSM stabilea că intervenţia Monicăi Macovei “constituie o ingerinţă în activitatea de urmărire penală, de natură a aduce atingere independenţei şi imparţialităţii procurorului” (de asemenea interesantă menţiunea din decizie că, pe lîngă preluarea dosarului, Macovei mai cerea şi “efectuarea doar a unor anumite acte de cercetare în cauză”, dar nu se detaliază despre ce e vorba, aşa cum, desigur, nu se spune nici la ce se referă dosarul).
Concepţia care stă în spatele acestui atac direct la adresa independenţei justiţiei din partea acestei mari campioane declamative a independenţei justiţiei vine doar să confirme nenumăratele ei declaraţii din ultimii ani. Este o combinaţie de fanatism şi partizanat politic care o face pe Monica Macovei să creadă că, de fapt, ea e deasupra celorlalţi şi deasupra legii, pentru simplul motiv că ea apără cauza Binelui.
Toţi pesediştii pe care i-a acuzat dur că vor să influenţeze justiţia, în frunte cu Cătălin Voicu, sînt nişte corupţi şi infractori pentru că vor să facă asta dinspre tabăra Răului. Or, dacă eşti în tabăra Răului nu ai voie să intervii în justiţie. Însă ea, care e în tabăra Binelui, are voie, pentru exact acest motiv: ea luptă pentru cauza Binelui.
Este o concepţie fanatică şi primitivă care, evident, suspendă orice justiţie posibilă, deoarece aceasta nu se poate baza decît pe universalitatea normelor. Este exact acelaşi voluntarism anacronic care îl face pe preşedinte să creadă că el are voie să procedeze nedemocratic, deoarece luptă pentru democraţie. Aşa ceva nu există, nu poate funcţiona. Chiar dacă intenţia ar fi sinceră, cel puţin parţial şi cel puţin la unii din angrenaj, rezultatul e acelaşi, transformarea marii acţiuni idealiste în pretext pentru dat la oasele adversarului politic.
Un alt mare democrat european, Manuel Barroso, a anunţat că e mîndru de rolul jucat de UE în conflictul politic intern, anume de împiedicare a “schimbărilor nedemocratice”. Declaraţia e de un cinism fără margini şi arată exact aceeaşi distanţă enormă dintre un pretins idealism democratic şi realitatea dură a pumnului în gură deloc democratic.
În primul rînd, pentru că intervenţia lor s-a făcut la nivel informal, prin încordarea bicepşilor în culise, şi nu pe baza unor proceduri democratice care să stipuleze clar rolul instituţiilor europene în aceste cazuri. Argumentul fundamental al lui Barroso şi Reding nu a fost vreo competenţă sau prerogativă clară a UE într-un astfel de caz, ci argumentul puterii brute a centrului faţă de un stat dependent şi periferic.
În al doilea rînd, pentru că, aşa cum mai spuneam, după ce UE a impus cvorumul, nu a reacţionat la boicotul prezidenţial prin susţinerea publică a participării romînilor la referendum. Nu cred că era posibilă o dovadă mai clară de dispreţ faţă de votul democratic şi în general faţă de acele valori democratice pe care Barroso pretinde că le-ar fi apărat.
Au impus cvorumul pentru a apăra, chipurile, caracterul demcoratic al procedurii (deşi o decizie mai veche a CCR, acel ultim bastion fragil al legalităţii pe care Barroso şi Reding îl apărau la baionetă, a acceptat eliminarea cvorumului la referendumul pentru suspendarea preşedintelui, considerînd-o constituţională), dar au acceptat tacit sabotarea de către una din părţi exact a acestei garanţii impuse de ei. O mascaradă ipocrită de democraţie care ascunde interese şi partizanate politice evidente.
M-am săturat rău de idealişti ipocriţi ai dreptăţii, cei care, paradoxal, pleacă de la concepţia că politica e murdară şi ajung la cea mai murdară politică, cea cu pretenţii nejustificate de puritate. Regimul personal al lui Traian Băsescu, inclusiv campania anticorupţie la care au contribuit oameni precum Macovei sau Kovesi, a însemnat şi un război dur cu PSD pentru putere, dar şi o tentativă utopică şi anacronică de suspendare a politicii ca atare, cel puţin în varianta ei de sistem de partide politice.
Va fi un mare pas înainte cînd vom reuşi să renunţăm la aceste fantasme nocive fals idealiste şi fundamental antipolitice (fie sub forma puterii personale, a tehnocratismului, a idealismului ipocrit etc.) şi vom ajunge (din nou) la “mizeria” partidelor politice care se luptă pentru putere pe faţă, prin programe politice care vor să “prostească” electoratul. În ciuda aparenţelor, încă nu sîntem acolo.