„Indignaţii” și democraţia mișcărilor sociale

Acest articol își propune să situeze mișcarea cunoscută drept 15M (15 mai 2011, sau mișcarea Indignaţilor) în logica dezbaterii asupra rolului mișcărilor sociale ca agenţi ai democratizării (în sensul evoluţiei și perfecţionării democraţiei). Vom încerca să integrăm în cadrul discuţiei deschise de acest dosar rezultatele acelor cercetări din domeniul mișcărilor sociale care au analizat practicile democraţiei deliberative din sânul mișcării pentru justiţie globală, apărute la finele secolului XX. Axându-ne asupra evenimentelor de la Madrid, vom încerca să aflăm ce raporturi întreţine mișcarea 15M cu aceste practici.

Mișcări și partide

Indiferent de unghiul din care a fost privită, mișcarea 15M a fost tratată ca un partid politic. Încă de la apariţia sa pe scena politică spaniolă, presa i-a căutat purtătorii de cuvânt pentru a-i intervieva, iar politicienii au încercat să-i identifice liderii, pentru a-i întâlni. O parte a opiniei publice le-a cerut participanţilor mișcării să expună și să expliciteze punctele cheie ale programului lor (politic) pentru a fi supuse judecăţii ansamblului cetăţenilor. Cu toate acestea, mișcarea 15M nu are nici lideri, nici program. Firește că are un număr de purtători de cuvânt, dar aceștia se schimbă constant, potrivit unei dinamici noi, care a deconcertat instituţiile media.

În orice caz, pare necesar să subliniem faptul că mișcarea 15M nu este nici un partid politic, nici o organizaţie de vreun tip sau altul, ci o mișcare socială. Mișcările sociale pot adăposti la sânul lor și partide politice (a se vedea, spre exemplu, cazul mișcării ecologiste și al partidelor verzi). Însă 15M n-o face și nici nu pare că are de gând să o facă. Alături de numeroase grupuri și activiști individuali, ea a integrat, însă, și diverse organizaţii, cum ar fi, între altele, Democracia Real Ya, Juventud Sin Futuro, sau ATTAC Espana. Cu toate acestea, niciunul dintre acești actori nu revendică statutul de reprezentant al mișcării, care, oricum nu poate fi redus doar la ei. 15M este un fenomen mai vast și mai complex, construit sub formă de reţea. În interiorul acesteia din urmă circulă fluxuri dense și informale de interacţiuni între niște actori ce împărtășesc o identitate colectivă (au sentimentul că aparţin unei comunităţi de „indignaţi”) și care se află într-un raport conflictual cu toţi cei pe care-i consideră responsabili de problemele sociale pe care le denunţă în protestele lor.[1]

Mișcările sociale și partidele politice sunt fenomene distincte, ce evoluează la nivele de acţiune diferite. Partidele politice acţionează la nivelul reprezentării intereselor, în vreme ce mișcările sociale „contribuie la redefinirea coordonatelor culturale și politice la care se produce reprezentarea intereselor.”[2] În acest sens, critica utilizată de mișcările sociale nu este pur și simplu una politică, ci una meta-politică.[3] Într-un fel, este exact ce amintea Manuel Castells într-un articol consacrat mișcării 15M, în care critica încercările de canalizare a energiilor acesteia către interiorul sistemului politic.[4] În această privinţă, el pare să-i dea o replică lui Philip Pettit care, într-un articol apărut în acest dosar, le cere celor de la 15M să dea dovadă de „seriozitate faţă de proiectul lor instituţional” și să-și facă auzite propunerile de schimbare „în interiorul partidelor politice, în plenul parlamentului și cu prilejul alegerilor.” Viziunea lui Pettit asupra mișcărilor sociale pare mult prea restrictivă și, în orice caz, limitată la sfera instituţională. Obiectivele mișcărilor  depășesc „repunerea în chestiune a politicilor guvernului”, sau înlocuirea elitelor însărcinate a le pune în practică. Ele pun problema „unor transformări mai ample, referitoare la priorităţile sociale, la mecanismele de bază prin care societatea acţionează.” Ele sunt niște „canale prin intermediul cărora sunt difuzate în societate concepte și perspective care, în lipsa lor, ar continua să fie marginale.”[5]  Ele participă la elaborarea unor noi „coduri culturale”, pentru a relua expresia lui Alberto Melucci. Și o fac, printre altele, prin intermediul experimentului.

Democraţia în mișcare

Unul dintre principalele (dacă nu chiar principalul) obiective ale mișcărilor sociale a fost crearea unui nou concept de democraţie.[6] Aceste mișcări susţin legitimitatea unor modele alternative democraţiei parlamentare, fără a se simţi obligate să le justifice supremaţia. În general, ele nu cer abolirea sistemului partidic actual, ci încearcă să-i confere un conţinut democratic mai amplu, implicându-se, totodată, în crearea unor sfere publice alternative și deschise, în cadrul cărora pot fi experimentate alte modele democratice. Într-o astfel de zonă pare să se situeze și mișcarea 15M. Un studiu al profilului participanţilor la mișcare – întreprins la Salamanca, dar care poate fi extrapolat, fără probleme, și la alte orașe – reflecta caracterul său reformist și ne-„fracturist”, chiar dacă reformele pe care le propunea tindeau să introducă schimbări generale în modul de organizare și gestiune politică.[7]

Noile mișcări sociale apărute  în deceniile opt și nouă ale secolului trecut îndeosebi în Europa (e vorba, mai ales, de mișcarea ecologistă și de cea feministă) au readus la viaţă, actualizându-l, un concept de democraţie directă care se inspira, mai mult sau mai puţin, din tradiţia anarhistă. Democraţia directă a fost prezentată ca alternativă la modelele dominante ale epocii: conceptul liberal de democraţie și organizarea democratică de tip socialist, sau catolic.[8] Dacă ciclul de proteste născut la finele anilor ’60 a dus la actualizarea conceptului de democraţie directă, recenta mobilizare transnaţională pentru o globalizare de jos în sus a pus în practică un nou concept de democraţie deliberativă. În vreme ce dezvoltarea primeia dintre ele a fost opera noilor mișcări sociale, experienţele cu democraţia deliberativă sunt asociate recent apărutei mișcări pentru justiţie globală (cunoscută și sub numele de altermondializare).

Democraţie deliberativă cu putere de decizie

Donatella della Porta definește democraţia deliberativă (sau democraţia deliberativă ce deţine puterea de decizie) ca fiind aceea care se manifestă atunci când, „în anumite condiţii de egalitate, includere și transparenţă, un proces comunicaţional bazat pe raţiune (forţa argumentului just) reușește să transforme preferinţele individuale și să ajungă la niște decizii ce au în vedere binele public.”[9] Mișcarea pentru justiţie globală nu s-a mărginit doar să dezbată principiile acestui nou concept, ci le-a și pus în aplicare în reţelele sale interne și în structurarea proceselor sale decizionale. În această privinţă, activiștii au construit o „cultură organizaţională” bazată pe valorile diversităţii, subiectivităţii, transparenţei, confruntării deschise, ce năzuiește să obţină consensul și „contaminarea ideologică”, dincolo de orice dogmatism.[10] Această cultură se bazează pe un puternic sentiment de prefigurare, văzut ca  strategie de schimbare socială axată pe continuitatea dintre mijloace și scopuri. Genealogia sa aduce din nou în prim-plan legătura recent apărutelor mișcări sociale cu tradiţia anarhistă, din moment ce, chiar dacă prefigurarea sună ca o invenţie șaișoptistă, este la fel de veche ca teoria anarhistă modernă însăși: Bakunin și partizanii săi preconizau apariţia unei societăţi viitoare al cărei „embrion” ar fi trebuit să fie Internaţionala Muncitorilor. Iar proiectele constitutive ale mișcării anarhiste în domenii conexe asociaţionismului muncitoresc, cum ar fi educaţia, sau cultura informaţiei, prefigurează la rândul lor un model de societate anti-autoritar, liber și non-ierarhic, asemănător celui căutat de organizaţiile, grupurile și activiștii ce fac obiectul acestui articol.[11]

În ce măsură este 15M reprezentanta acestei culturi organizaţionale bazate pe democraţia deliberativă? O scurtă privire aruncată practicilor și discursului său pare să sugere o profundă afinitate cu acesta. Cadrul strategic al mișcării a fost adoptat în prima sa adunare, ţinută chiar în noaptea de 15 mai „cu intenţia primordială de a pune bazele unei tabere permanente și de a o menţine” (http://madrid.tomalaplaza.net/2011/…).  De-atunci încolo, adunările s-au ţinut lanţ, atât la un nivel  general (în contextul madrilen: Asamblea General Sol și Asamblea Popular de Madrid), cât și în cadre mai concrete (cartiere și sate), sau tematice (fiecare dintre comisiile și grupurile de lucru). Mecanismul decizional al mișcării se conformează orizontalităţii adunărilor. După cum a remarcat și Eva Botella-Ordinas în articolul ce deschidea acest dosar, adunările sunt o practică democratică extrem de răspândită în cadrul organizaţiilor și centrelor sociale autogestionate care, într-un anume sens, au și produs mediul cultural al actualelor mișcări. Cei care participă la ele au sentimentul că sunt egali și că iau parte la un proiect pe care-l împărtășesc cu toţi cei prezenţi: „O adunare este un spaţiu de întâlnire bazat pe egalitate, între persoanele care au un obiectiv comun.”[12] În general, pe parcursul acestora este folosit un limbaj incluziv, a cărui cea mai vizibilă manifestare este utilizarea genului feminin (un exemplu fiind acela că se vorbește de „persoane”). Fapt este că includerea este una dintre valorile definitorii pentru această mișcare încă de la nașterea ei:

„INCLUDERE. Forţa acestei mișcări stă în faptul că suntem mulţi și diferiţi…Pluralitatea nostră desfide orice etichetă ce ne-ar putea fi atribuită…Spaţiile care ne dau putere, ne bucură și ne pun în mișcare sunt cele pe care fiecare dintre noi le poate considera ale sale.” [13]

Includerea („absolută, a oricărei persoane”) este fundamentul ce conservă subiectivitatea și diversitatea în interiorul mișcării. Acesta pare a fi și unul dintre factorii ce explică largul sprijin social de care s-a bucurat încă de la apariţia sa pe scena politică spaniolă.[14]  Cu toate acestea, includerea nu este lipsită de pericole, cum ar fi, printre altele, acela că generează o reprezentare diluată a conflictului, ce poate face dificilă coeziunea internă și angajarea susţinută a activiștilor. Alături de egalitate și de includere, transparenţa pare să fie un alt pilon de bază al mișcării 15M.  Ea nu este doar o pretenţie la adresa principalilor săi adversari (din sistemul politic și economic), ci una dintre mărcile sale identitare: și fără îndoială că nu există modalitate mai bună de a face vizibil procesul deliberativ decât desfășurându-l în pieţele de cartier, sau în cele din sate și orașe.  În plus, comisiile și grupurile de lucru pun pe net toate informaţiile referitoare la activităţile, acordurile și deciziile lor, făcându-le accesibile tuturor celor interesaţi (spre exemplu, în ceea ce privește Madridul, pagini precum . http://madrid.tomalaplaza.net și http://actasmadrid.tomamaplaza.net, sau paginile găzduite de reţeaua n-1).

În orice caz, principiile relevate până acum (egalitate, includere, transparenţă) se aflau deja, într-o mai mică, sau mai mare măsură, în centrul modelului de democraţie directă și participativă promovat de noile mișcări sociale ale deceniilor opt și nouă ale secolului trecut. Valoarea adăugată a democraţiei deliberative asociată mișcării pentru justiţie globală rezidă în accentul pus de aceasta pe transformarea preferinţelor. De fapt, deliberarea este modul de interacţiune cel mai favorabil unei astfel de transformări.[15] Reluând raţionamentul lui Julien Talpin, în acest punct, teoria democraţiei deliberative răspunde paradigmei alegerii raţionale asociate modelului liberal de democraţie, concepută ca mecanism de agregare a preferinţelor individuale prin intermediul votului.[16] În cadrul acestui din urmă model, preferinţele individuale sunt sacrosancte și trebuie protejate de intervenţia statului. Teoria democraţiei deliberative critică această viziune pentru reducţionismul său (din punct de vedere formal) și pentru caracterul său problematic (din punct de vedere normativ). Practic, ea încearcă să demonteze trei iluzii, sau prejudecăţi caracteristice modelului liberal: 1) preferinţele nu sunt nici autonome, nici libere, ci se nasc într-un context specific; 2) preferinţele se pot schimba în funcţie de context; 3) agregarea acestor preferinţe, presupuse a fi gata formate, reprezintă un obstacol în calea promovării justiţiei sociale și a binelui comun. Pe scurt, dacă fiecare dintre noi votează potrivit preferinţelor sale individuale, iar acestea sunt determinate de interese individuale, deciziile colective nu au cum să tindă către realizarea binelui comun. Obiectivul deliberării ar fi, în schimb, acela de a forma, sau de a descoperi preferinţele (reflexive) ale fiecăruia, urmată de  eventuala lor transformare/modificare, prin intermediul accesului la informaţie și al unui proces conștient de învăţare, în vederea atingerii binelui comun.

Transformarea preferinţelor în cadrul mișcării 15M

Mișcarea 15M pare a fi, de asemenea, reprezentanta principiului modificării preferinţelor, fapt atestat de reflecţia sa pe marginea „gândirii colective” și a „ascultării active”, ce trebuie să ghideze participarea la adunările sale. În ghidul rapid pentru dinamizarea adunărilor populare [Guia rapida para la dinamizacion de asambleas populares],publicat de acampadasol (31.05.2011, disponibil la http://madrid.tomalaplaza.net) putem citi următoarele:

Gândirea colectivă este total opusă sistemului actual ce funcţionează pe baza gândirii individualiste…În mod normal, puse în faţa unei decizii, două persoane cu idei opuse au tendinţa să se înfrunte și să-și apere în mod violent ideile, obiectivul lor fiind acela de a convinge, de a câștiga dezbaterea, sau, cel mult, de a ajunge la un compromis. Obiectivul gândirii colective este acela de a construi. Asta înseamnă că două persoane cu idei diferite își folosesc energiile pentru a construi ceva. În acest caz, nu mai e vorba de ideea mea, sau de a ta. Cele două vor produce împreună ceva nou, ceva de care niciunul dintre noi n-are cunoștinţă iniţial. Tocmai de-aceea, ascultarea activă, cea în timpul căreia facem și altceva decât să ne pregătim următoarea replică, este absolut necesară. Gândirea colectivă se naște în clipa în care înţelegem că toate opiniile, atât cele proprii, cât și cele diferite, sunt necesare pentru crearea consensului. O idee care, odată construită, ne transformă în mod direct.

[Gândirea colectivă poate fi asemuită] rezultatului sintezei dintre inteligenţele și ideile individuale, nu ca sumă eclectică a acestora, ci ca sinteză a lor. Inteligenţele individuale puse în slujba binelui comun, creaţia care pornește de la diferenţe și înţelegerea acestora din urmă ca elemente ce îmbogăţesc ideaţia comună.

Pentru ca modificarea preferinţelor să se producă, procesul deliberativ trebuie să fie bazat pe o comunicare de calitate. Formarea unor noi preferinţe îndreptate către binele comun se realizează prin intermediul dezbaterii și al deliberării, înţelese ca formă de comunicare „eliberată de afecte, calmă și logică.”[17] În acest sens, mișcarea 15M utilizează contra-exemplul democraţiei reprezentative pentru a explica procesul participativ decizional ce vizează atingerea consensului în cadrul adunărilor:

Căutăm cele mai bune argumente pentru a lua decizia care se mulează cel mai bine pe diferitele opinii, nu poziţionări antagonice, cum se întâmplă în cazul votului.  Prezentarea acestora trebuie să fie pașnică, respectuoasă faţă de toate opiniile exprimate – prejudecăţile și ideologiile trebuie lăsate acasă…E important să fim calmi, să nu gesticulăm excesiv, pentru a nu transmite adunării sentimente și afecte personale, reamintindu-ne de fiecare dată cât de important este un zâmbet în momentele de tensiune, sau de blocaj [în Guida rapida, citat mai sus]

Pentru a garanta calitatea comunicării și a practica democraţia deliberativă, mișcarea 15M a creat o comisie specială, botezată „comisia pentru dinamizarea adunărilor”. De regulă, membrii ei fac parte din rândul moderatorilor aleși prin rotaţie și veghează la integritatea și imparţialitatea colegilor lor. În plus, comisia a difuzat diverse materiale (scrise și audiovizuale) ce au menirea de „a contribui la materializarea acestei noi maniere de a face politică.” Acestea definesc rolurile fiecăruia pentru ca adunările să se desfășoare în cel mai eficace mod cu putinţă: în afara moderatorilor antemenţionaţi și a mediatorilor, ele descriu, spre exemplu, rolul echipelor logistice (de la pregătirea culoarelor pe care se vor deplasa participanţii, până la sonorizare, sau transportul persoanelor cu handicap), programul vorbitorilor, interpreţii în limbajul semnelor, sau redactarea minutelor. Ele precizează actorii, spaţiile, relaţiile și mecanismele de funcţionare ale „modelului structurii colective și de luare a deciziilor.”

Ce-i nou în această mișcare?

După cum am remarcat deja, în domeniul mișcărilor sociale, apariţia unor principii ale democraţiei deliberative nu este o noutate. Putem descoperi indicii ale acesteia atât în mobilizarea internaţională de la sfârșitul anilor ’60 cât și în mișcările sociale care i-au urmat (și chiar și înainte, în practicile asociative ale tradiţiei anarhiste). Amplificarea și perfecţionarea sa au fost, în mare parte, opera mișcării pentru justiţie globală ce a debutat odată cu schimbarea mileniului. Ajunși în acest punct, trebuie să ne întrebăm: ce aduce nou mișcarea 15M? Cu ce contribuie ea la dezvoltarea modelului democraţiei deliberative? În așteptarea cercetărilor ce vor răspunde de manieră exhaustivă acestor întrebări, am dori să subliniem aici un punct pe care-l considerăm important.

Mișcarea 15M a inaugurat în Spania un val de proteste de o întindere, capacitate mobilizatoare și transversalitate fără precedent în istoria recentă a ţării. În plus, această mobilizare se înscrie într-un ciclu de anvergură transnaţională care a pornit din Africa de Nord și Orientul Mijlociu și care încă nu s-a oprit. În cazul spaniol, propagarea transnaţională a indignării s-a produs într-un context politic marcat de scandaluri de corupţie și dominat de măsuri de ajustare adoptate pentru a face faţă crizei economice. Au apărut noi forme de acţiune, pe care receptorii le-au adaptat în funcţie de interesele și tradiţiile proprii. Ne referim la „ocuparea” pieţelor. Ocuparea spaţiului public nu e o invenţie a manifestanţilor egipteni, a celor din Bahrein, sau a spaniolilor, cu toate acestea, modul în care fiecare dintre aceștia a ales să o facă îi particularizează, scoţând în evidenţă noi caracteristici. În ceea ce privește cazul spaniol, chiar dacă acampadasol și restul taberelor au fost desfiinţate, indignaţii revin frecvent în acele locuri, punând în practică un nou model de democraţie pe care încearcă să-l perfecţioneze zilnic, nu fără eforturi considerabile. „Ocuparea pieţei” nu e o ocupare ca oricare alta, ci, să o spunem încă o dată, un act ce situează experimentarea prin intermediul unui proces participativ și deliberativ de luare a deciziilor chiar în centrul spaţiului public. În sensul acesta, mișcarea 15M a înlesnit transferul practicilor deliberative din niște incinte mai mult sau mai puţin delimitate (cum ar fi taberele, forumurile sociale, sau centrele autogestionate) către pieţele publice, și tocmai în asta pare să constea diferenţa ei specifică.