Am fost invitat de colegi economişti din Spania să ader la o nouă mişcare, apolitică dar nu imparţială, în sensul în care ea contestă curentul principal de gândire economică şi de acţiune a factorilor de decizie cu privire la cauzele şi soluţiile crizei. Nu este singura formă de organizare inspirată de mişcarea indignaţilor, o formă de protest pornită pe 15 mai 2011 în marile oraşe spaniole ca reacţie la măsurile de austeritate. Manifestul economiştilor indignaţi, reuniţi în organizaţia econoNuestra (economia noastră, în traducere) poate fi citit pe site-ul www.econonuestra.org.
Mă alătur acestui demers şi cred că el poate fi extins, paşnic şi bine argumentat, şi în ţările din Estul Europei. Modelul economic dominant în prezent nu a anticipat criza şi nici nu a putut-o rezolva. În mod fals se creează impresia că este o criză determinată de nivelul ridicat al datoriilor publice, de proasta gestiune a sectorului public. Nu este însă aşa – datoriile publice au crescut după declanşarea crizei, de fapt după ce guvernele au salvat băncile (şi continuă să o facă). Măsurile de austeritate sunt luate pentru a salva mari firme private de la faliment, nu pentru a salva statele. Şi partea proastă este că aceste măsuri nici măcar nu funcţionează, pentru că nu permit statelor să se dezvolte.
Au trecut şi în România trei ani de la declanşarea crizei. Pentru creşterea din 2011 trebuie să mulţumim Institutului Naţional de Statistică. Mulţi avertizează că în 2012 ne întoarcem în recesiune pe plan mondial. Şi atunci la ce a folosit austeritatea? Aceste întrebări şi le pun economişti indignaţi şi din Spania, şi din Grecia, Portugalia şi Irlanda. Şi le vor pune în curând şi cei din Germania, Franţa sau Marea Britanie.
Oamenii ştiu şi singuri de ce au nevoie. Au nevoie de locuri de muncă, nu de caritate. Mai puţin de jumătate dintre românii de vârstă activă sunt şi ocupaţi în economia formală. De la începutul crizei s-au pierdut peste 800 de mii de locuri de muncă. Oamenii se simt exploataţi – noul Cod al Muncii a accentuat nesiguranţa locului de muncă. Oamenii au nevoie de credite. Doar marile bănci şi marile firme primesc refinanţări. Pentru populaţie şi IMM-uri regulamentele de creditare se înnăspresc. Oamenii au nevoie de educaţie. Profesorii sunt însă una dintre categoriile blamate în aceşti ani în România pentru aşa-zisele creşteri salariale din trecut. Oamenii au nevoie de asistenţă medicală – sănătatea nu se negociază. Şi totuşi se negociază, şi urmează peste câteva luni să se şi privatizeze integral, reducând grav accesul la servicii medicale. Pensionarilor nu trebuie să le fie ruşine de pensia lor dacă au muncit toată viaţa pentru ea – şi totuşi ea este descrisă ca o pomană de la stat.
Bogaţii nu contribuie la efortul de ieşire din criză. De fapt nu contribuie deloc. Povara fiscalităţii stă pe umerii amărâţilor – câtă vreme bogaţii sunt protejaţi de cota unică şi de impozitele aproape inexistente pe avere. Un sistem injust, inechitabil, nu se poate susţine la infinit. Indicele inegalităţii veniturilor s-a accentuat puternic în România în ultimii ani. Ca să poată rămâne bogaţi, aceştia trebuie să înveţe să mai şi împartă. Până acum micii contribuabili au plătit şi pentru marii evazionişti.
Cel mai important motiv de indignare dintre toate este acela că s-a pierdut sensul guvernării. Nimeni, nicăieri, nu ar trebui să guverneze pentru pieţe, sau pentru FMI, sau pentru deficit. Guvernarea trebuie să fie pentru oameni. Scopul final al guvernării trebuie să fie creşterea calităţii vieţii cetăţenilor. Desigur, o creştere sustenabilă. Dacă va urma un deceniu de stagnare sau, mai rău, o instabilitate de a o zi la alta, va creşte şi presiunea socială. Cine spune că pieţele sunt perfecte, că ele nu au relaţiile lor de putere şi preferinţele lor, că nu sunt tot oameni corupţi sau coruptibili şi în spatele lor, minte. Să acceptăm o dată eşecul pieţelor şi să ne eliberăm de sub această tiranie a pieţelor. Ce înseamnă, până la urmă, încrederea pieţelor? Că sunt dispuse să ne împrumute? De ce să am încredere în judecata lor? Oare atunci cînd au împrumutat Grecia, de exemplu, cu ani în urmă, ele au judecat corect? Oare atunci când au evaluat drept excelente o mulţime de active toxice, ele au judecat corect? Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm către populaţie.
Text apărut şi în Jurnalul Naţional